Sarah Brightman a arătat cum să-ţi urmezi visul în faţa a peste 4.000 de oameni, la Bucureşti

Ştiţi momentul ăla când un fluture iese dintr-un cocon, îşi desface aripile pentru prima dată şi începe să zboare, să ia în stăpânire un întreg univers? Văzând-o joi seara (13 noiembrie 2014) pe Sarah Brightman pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, îmbrăcată într-o rochie fucsia, vaporoasă, am avut acel sentiment de déjà-vu, al unei crisalide sfărâmate de o voce puternică şi al unor aripi întinse larg. Să fi fost designul rochiei sau dansul unduios al artistei britanice de vină, ori fundalul - un cer cu stele în cădere - cert e că Sarah şi-a făcut apariţia pe scenă aşa cum numai ea ştie: magistral!
"Bună seara, doamnelor şi domnilor! Sunt foarte, foarte fericită că sunt din nou aici, în Bucureşti. Vă mulţumesc că sunteţi alături de mine!", a fost mesajul transmis de artistă celor peste 4.000 de spectatori, în prezenţa unei orchestre de peste 60 de muzicieni care i-au pregătit intrarea pe scenă printr-o compoziţie instrumentală.
 
În căutarea visurilor prin galaxie
 
Primele acorduri ale cântecului Fleurs Du Mal, inspirat de poeziile poetului francez Baudelaire, au marcat începutul unui spectacol de peste două ore, spectacol care face parte din turneul mondial Dreamchaser (Vânătorul de vise), început în 2013 şi care are programate peste 100 de spectacole pe cinci continente. Au urmat piesele Symphony, Who Wants to Live Forever, Anytime, Anywhere, Hijo De La Luna, timp în care Sarah Brightman a schimbat mai multe rochii de gală, la care a accesorizat diferite tiare.
 
În timpul reprezentaţiei de excepţie, pe un proiector uriaş din spatele scenei au rulat imagini din satelit, instantanee cu nori sau valuri învolburate, elemente grafice completate de fiecare dată de un joc de lumini colorate. Proiecţiile din spaţiu nu au surprins pe nimeni, având în vedere că nu o dată soprana s-a declarat pasionată de astronomie, artista urmând ca în 2015 să zboare în Cosmos, la bordul Staţiei Orbitale Internaţionale. De altfel, misiunea din 2015 a inspirat-o atât pentru numele albumului Dreamchaser, promovat şi în concertul de la Bucureşti.
 
Seară selenară, sub mirajul unei Luni pline şi strălucitoare
 
De pe noul album, inspirat de misiunea din 2015, soprana a cântat piese precum Eperdu, Breathe me - un cover după piesa cântăreţei australiene Sia - şi Song of India. Pentru melodiile Canto della Terra şi The Phantom of the Opera, Sarah Brightman l-a avut alături pe tenorul elveţian, de origine turcă, Erkan Aki. Văzând-o pe Sarah Brightman, acoperită de o pelerină albă, în timp ce cânta Scarborough Fair, puteai avea impresia că ai în faţă o ursitoare care îţi prevesteşte că seara îţi va fi minunată. Între atâtea piese din setlist, piesa Closer, ale cărei prime acorduri puteau fi confundate cu ale unei cutiuţe muzicale, a fost interpretată doar de orchestră, în versiunea ei instrumentală. În timp ce dirijorul Paul Bateman îşi coordona instrumentiştii, luminile-laser animau atmosfera în rândul celor din sală.
 
Un moment cu adevărat impresionant a fost interpretarea piesei La Luna. Într-un joc de lumini albe generate de o sferă de oglinzi, pe un fundal de lună plină, artista - îmbrăcată într-o rochie albă, cu o trenă impresionantă - a readus aminte publicului român versurile "La luna della notte / Dolcemente ci proteggerа / La luna della notte / Dolcemente ci proteggerа".
 
Pentru finalul spectacolului, Sarah Brightman a ales clasicul Time to Say Goodbye, pe un fundal cu lampioane care se înălţau la cer. A fost momentul în care artista şi-a aplaudat orchestra, ridicată în picioare. Aplauzele publicului român şi buchetele de flori lăsate la marginea scenei au determinat-o pe soprana britanică să revină pe scenă pentru a interpreta Question of Honor şi Dust in the Wind, melodie compusă în 1977 de chitaristul trupei Kansas.

Din vânătoarea de vise de la Sala Palatului nu au lipsit piruetele sopranei, dialogul cu publicul român, momentele acelea când artista părea că încearcă să caute cu privirea ceva anume, uşor dezorientată, pentru ca mai apoi să prindă hotărât microfonul şi să cânte pe tonalităţi înalte. Aşadar, o regie de excepţie!
 
Personal, o vedeam la televizor cântând cu aceeaşi dezinvoltură în faţa Reginei Elisabeta a II-a sau a miilor de oameni de pe un stadion asiatic şi mă gândeam cât de rar se întâmplă să le ai, aparent vorbind, pe toate. Are acea voce de soprană, de peste trei octave, ochii azurii, de un albastru-verzui care te tulbură, şi mai e şi o femeie frumoasă, una care ştie să-şi cucerească publicul, să flirteze cu el la nevoie. A demonstrat-o din plin şi la Bucureşti.
 
"La 52 de ani, te-ai aştepta ca Sarah Brightman să se fi retras într-o căsuţă pe undeva prin Cornwall, făcând prăjituri şi trăind de pe urma veniturilor din drepturile de autor pentru Phantom of the Opera şi cele zece albume lansate. Asta dacă nu ai realizat deja că Sarah Brightman este Madonna în versiunea muzicii clasice... o dependentă de muncă mereu la curent cu pulsul industriei muzicale, care se schimbă şi evoluează constant", scria un ziar britanic acum câteva luni. Nu numai că nu mi-o pot imagina altundeva decât pe scenă, dar probabil şi la 80 de ani, Sarah Brightman va reuşi să se reinventeze.