Trece o maşină, un pas discret, sacadat, disperat, atârnat în nota seacă oprită la jumătate de degetele îndoite ale pianistului. Liniştea se scufundă în ea însăşi, în prima oră a dimineţii: în fapt nu e dimineaţă, nu e nici noapte, numai griul tern al asfaltului, gardurile reci de metal în icnetul prelung al saxofonului, de dincolo de ferestre fără lumină. Oraşul doarme demult, din totdeauna, sub sunetele şoptite, sub tonurile amestecate înspre contopire. Nu ştii dacă-l vei trezi şi te aşezi, şi aştepţi cu vibraţia arcuşului prelingându-se cât mai aproape de bordura tocită a trotuarului, de astâmpărul încremenit al timpanelor.
Simţi acut fineţea netă a sunetului, a intercalării instrumentelor, o fineţe a profilurilor şi a liniei degetelor. E eleganţa liniilor mici, a tonului stăpânit, a culorii timbrului, între ritmul strâns al tobei şi lovirea dură, apoi uşoară a clapelor, ca o pasăre care şi-a aşezat zborul, ca o speranţă fragilă care prinde substanţă şi creşte, îţi invadează mintea, îţi dilată pupilele, deschide emoţiile şi apoi te cuprinde în basul profund al corzilor, fără să te slăbească o clipă din înfiorare, fără să te piardă în nelinişte. Te ţin strâns, ferm, ca o certitudine că liniştea e aproape, în mijlocul asurzitor al zgomotului. Mângâierea glissando-ului din miezul saxofonului îţi lipeşte bucată cu bucată bucuria recâştigată şi te aşează încet, gradat, sigur, în locul tău de echilibru, în braţele clapelor.
Rafinamentul ritmului şi al reverberaţiei fixează ecoul, îl dirijează cu delicateţe acolo unde îi e locul, controlat, fără efort şi fără scăpare. Urcat de aplauzele în explozie, în apogeul crescendoului, şi apoi trimis într-un somn al sunetului, aproape electronic, de spaţiu vast şi nestăpânit, un Blade Runner redeschis cu fiecare notă limpede, de picături prelinse de cristal. Ca să stârnească explozia: a clapelor, a intensităţilor, a senzaţiilor. Şi domolirea, şi pauzele dintre mişcări, şi calmul liniei melodice, şi limitele şterse pe tobe, ca un murmur, ca o conversaţie în surdină între suflete gemene, ca o privire caldă şi toate cuvintele bune păstrate pentru momentul de intimitate. Contrabasul, o mână aşezată pe braţ, uşor, lăsând să curgă toată energia reţinută pentru această clipă, într-o poveste despre împărtăşirea încrederii, despre calmul oglindit în retină, despre abandonarea în tremurul înăbuşit ale saxofonului, ca într-o îmbrăţişare de regăsire.
No one plays the clarinet the way you play my heart, şopteşte Tord Gustavsen şi ne trage cu el în inima jazzului, în miezul unei muzici despre care nu ştii dacă are vârsta secolului trecut, a celui prezent sau a tuturor secolelor în care căutarea ritmului a purtat sunetele dinspre auz înspre suflet şi dinspre suflet spre eternul balans al căutării armoniei.
Despre ce e tot acest jazz? Despre ritmurile oraşului, despre călătorii lungi, despre perindări neîncheiate, despre mâini trecute peste ziduri, despre pipăirea colţurilor şi a feţelor, despre angoasă şi izbândă, despre apus şi răsărit ca un extaz al căderii şi o agonie a limitei atinse, despre frigul viforos al câmpului şi asfaltul topit al bulevardelor, despre mâini întinse până la dezmembrare către adâncul subconştientului, dinspre feţele orbitoare ale eului înspre umbrele întunecate ale instanţei lui de judecată, despre ciocnire şi dezintegrare, despre treceri dincolo de sine, despre adevăr şi căile care-l urmează, despre iubirea întoarsă ca o mănuşă, despre fericirea care te dizolvă înainte de melancolie, despre prima şi ultima clipă, despre coarda arcului care te aruncă mereu înainte, despre vibraţia ei reverberată în sânge, despre mine şi despre tine.
Tord Gustavsen Ensemble: Tord Gustavsen (pian), Tore Brunborg (saxofon), Sigurd Hole (contrabas), Jarle Vespestad (tobe), a cântat în ultima seară a noului festival de jazz de la Sibiu, desfăşurat între 14 şi 16 octombrie 2014 - Mozaic Jazz Festival.