Festivalurile internaţionale de film sunt ca ciupercile. Dacă le-am pune cap la cap, ar depăşi cu mult cele 365 de zile ale anului. Mereu apar altele noi, deşi toată lumea e de acord că a şaptea artă nu trece printr-o perioadă fastă, ci dimpotrivă.
Nu e vorba despre industria americană, care nu prea mai e artă şi care îşi urmează drumul ei: blockbustere, efecte speciale computerizate etc. Ci despre cea europeană, unde epoca marilor maeştri şi a epigonilor lor s-a stins de mult, iar înlocuitorii întîrzie să apară. Ne aflăm într-o perpetuă derută şi căutare. Cei care bat festivalurile pornesc mai ales la marile evenimente (Berlin, Cannes, Veneţia), cu mari speranţe şi, de regulă, pleacă dezamăgiţi. De aceea, manifestările de acest gen nu mai au, ca pe vremuri, un aer festivist (deşi se numesc festivaluri), ci sunt animate de dorinţa de a investiga "piaţa" şi de a găsi noi talente. Astfel, proliferarea apare mai puţin paradoxală şi devine explicabil că numeroase competiţii (vezi şi TIFF-ul nostru) se axează pe filmele regizorilor începători.
"Taormina" (titulatura exactă: Taormina & BNL FilmFest) nu face parte din cohorta festivăluţelor de dată recentă care împînzesc globul. Istoria lui a început acum 51 de ani şi este considerat cel mai important festival din Italia, după Veneţia. De-a lungul anilor, vedete dintre cele mai importante i-au călcat pragul şi au plecat încununate de lauri. De un sfert de veac, la cîrma lui se află unul dintre cei mai pricepuţi directori, Felice Laudadio, un bărbat energic şi carismatic, de profesie ziarist, scenarist, scriitor, producător. Oraşul cu case din secolul al XVI-lea e superb, Mediterana e albastră, Etna nu e prea departe, amfiteatrul în care se ţin proiecţiile de seară e o bijuterie a arhitecturii antice greceşti. Ce ne putem dori mai mult? Răspunsul e simplu: filme bune, care la recent încheiata a 51-a ediţie n-au prea fost.
Şi la Taormina competiţia a fost rezervată începătorilor, dintre care s-au detaşat două nume, prezente de altfel şi în palmares: cel al luxemburghezului Robinson Savary, cu Bye Bye, Blackbird, o dramă în lumea circului (Premiul FIPRESCI), şi cel al britanicului Saul Metzstein, cu Guy X, povestea fără menajamente a unei baze militare americane din 1979, un univers închis, populat cu recruţi de o moralitate îndoielnică şi adăpostind departe de ochii lumii victime ale războiului din Vietnam (Premiul pentru regie şi Premiul pentru interpretare masculină). Stilurile celor doi tineri regizori lasă să se întrevadă influenţele unor mari maeştri: în cazul lui Savary - Ingmar Bergman, cu Noaptea saltimbancilor; în cazul lui Metzstein - Stanley Kubrick cu Full Metal Jacket. Nelipsiţi de interes au mai fost italianul Gianpaolo Tescari, cu Prin ochii celuilalt, pentru felul în care tratează tema prejudecăţilor rasiale (Premiul pentru interpretare feminină), irlandezul Dermot Doyle, cu Hill 16, pentru soluţiile de limbaj cinematografic care compensează un buget extrem de modest, şi britanicul Carlo Nero, cu The Fever, care deschide o noua filă în cartea unei dinastii cinematografice (Carlo Nero este fiul Vanessei Redgrave cu Franco Nero).
Proiecţiile nocturne din amfiteatrul grec au constituit secţiunea "Il grande cinema", o titulatură, după părerea mea, cam pompoasă pentru nişte filme mai degrabă mediocre, alese pentru potenţialul lor succes de public şi avînd pe generic măcar un nume sonor precum Harvey Keitel (The Shadow Dancer), Victoria Abril (Incautos), Michael Caine, Liam Neeson, Gary Oldman şi Morgan Freeman (Batman Begins) sau Costa Gavras (Le Couperet). Mai interesante au fost evenimentele care au precedat fiecare dintre aceste proiecţii: decernarea unor premii de excelenţă unor actori şi regizori celebri (Victoria Abril, Irene Papas, Malcolm McDowell - chiar în seara cînd împlinea 62 de ani, Hugh Hudson, Andy MacDowell, Charlotte Rampling). Ele au asigurat parada de monştri sacri obligatorie oricărui festival care simte şi nevoia unui dram de glamour.