Cât te-am aşteptat, Ducule! - Conversaţie după înmormântare

La finele anilor '90, într-una dintre cele două pauze ale legendarului Trei surori (cu, printre altele şi alţii, Oana Pellea, Marcel Iureş şi răvăşitoarea lor întâlnire printre spectatori, la flacăra unei lumânări ce pâlpâie încă), publicul era invitat, pentru un fum de ţigară şi/sau o gură de aer proaspăt, într-o curte interioară. Ascuns privirii trecătorilor de pe strada Calderon de un gard înalt, patio-ul readucea în memorie istorii vechi, de pe vremea când spaţiul de joc din Grădină Icoanei al Bulandrei era sala de festivităţi a Şcolii Centrale. Construită în 1900, clădirea a avut parte de o istorie aventuroasă, ce a culminat, la mijlocul anilor '50, cu transformarea ei în cel mai modern spaţiu teatral al Bucureştiului. Responsabil pentru această revoluţionară transformare a fost, la vremea respectivă, un tânăr arhitect pe nume Liviu Ciulei, cel care avea să devină, peste decenii, figura-emblemă a teatrului-emblemă al oraşului.
 
Uşa din foaier care îngăduia accesul în acea curte interioară a rămas închisă în anii care au urmat surorilor. Şi odată cu acea uşă, pare că s-a închis şi drumul ascendent al carierei lui Alexandru Darie, regizorul celor Trei surori şi al altor mari spectacole care au marcat epoca de glorie a Bulandrei de la finele secolului trecut. Director al teatrului încă din 2002, Darie a făcut titluri bune în presa culturală a ultimilor ani mai degrabă datorită performanţelor manageriale decât a celor regizorale. Totul până în decembrie 2014, într-o seară rece şi umedă, când uşa aceea s-a deschis din nou.
 
Aproape o sută cincizeci de oameni i-au trecut pragul. Printre ei, Ducu Darie şi Andrei Şerban. Pe o cărare străjuită de lumânări aşezate în recipiente de sticlă, oamenii au făcut câţiva paşi în tăcere şi apoi s-au prins a urca o lungă scară metalică. La capătul ei, dincolo de crengile unui copac ce amintea de Capul de răţoi, îi aşteptau o sală (Space Studio), o scenă (îmbrăcată, de scenograful Octavian Neculai, în iarba sălbăticită a unei grădini prost îngrijite) şi şase actori (Cornel Scripcaru, Marius Chivu, Daniela Nane, Ioana Macaria, Dan Aştilean, Camelia Maxim). Şerban s-a aşezat în mijlocul uneia dintre cele două gradene, Darie la capăt de rând. Luminile şi-au preschimbat textura şi spectacolul a început.
 
Pe muzica halucinantă a lui Adrian Enescu, în conurile de lumină şi umbrele tăcute ale lui Darie, pe buzele şi lacrimile celor şase actori, textul Yasminei Reza a explodat, izbind cu forţa unui uragan în intestinele, creierele şi cordurilor celor prezenţi şi atenţi.
 
Ce e, de fapt, Conversaţie după înmormântare?
 
O amintire transformată în proză a fratelui mai mic Alex (pe care Marius Chivu, aflat la cel mai bun rol al carierei, îl plimbă într-un carusel ireal de stări  şi emoţii, stârnind deopotrivă râsul, plânsul şi, mai ales, gândul)?
 
O nălucire a aceluiaşi Alex?
 
O redare fidelă a unui priveghi ratat, al cărui final virează brusc în fantastic? În absurd? În nebunie? În ironie?
 
Goana a şase personaje printr-o viaţă din care tatăl-autor a ales să-şi ia tălpăşiţa, pretinzând, totuşi, să fie îngropat în ceea ce cândva era o grădină paradisiacă?
 
O aducere la zi a spiritului cehovian, ceva în stilul Kis uykusu / Winter Sleep, cu Edith (entuziasmantă Ioana Macaria!) ca o nouă Sonie căutând disperată împăcarea fraţilor dragi, părând că zăreşte o umbră a iubirii la a cărei împlinire nici nu îndrăzneşte să viseze, acceptând cu resemnare non-sens-ul vieţii în vasta preerie americană, versiunea 2.0 a stepei rurale ruseşti?
 
O nu mai puţin cehoviană poveste de dragoste între fratele cel mare, Nathan (Cornel Scripcaru este vedeta absolută a unei distribuţii ce funcţionează excepţional), şi fosta amantă a lui Alex, Edith (priviţi ochii Danielei Nane atunci când nu are replică, priviţi-o cum se ascunde, luând forma spinării bărbatului iubit, şi veţi înţelege unul dintre superlativele actoriei!), cei care, în clipa regăsirii, în prelungirea unei sonate de pian beethoveniene ale cărei acorduri Scripcaru le desenează în aer cu uluitoare minuţie, produc o scenă de dragoste pentru istoria teatrului românesc?
 
O reîntrupare a clasicului triunghi amoros cu trei pierzători însângeraţi de cioburi de fericire prea rare şi prea ascuţite?
 
Radiografia eşecului ideii de familie, atât în versiunea rurală, întruchipată de cei trei fraţi, cât şi în cea urbană, oferită de Pierre (Dan Aştilean, jucându-se cu imensa plăcere de a fi actor) şi Julienne (Camelia Maxim, clovnizând existenţa de pisi, dar şi lăsând în urmă tristeţea din replicile aruncate în siajul mărturisirilor celorlalte două personaje feminine despre pasiunile lor clocotitoare: "Eu n-am avut niciodată o Noapte! Eu am avut doar nopţi")?
 
Pesemne că toate sunt de găsit în spaţiul de două ceasuri al unui spectacol pe care mintea, imaginaţia, talentul şi răbdarea lui Alexandru Darie l-au produs la înălţimea la care, cândva,  respirau, iubeau şi pierdeau cele trei surori. În secvenţa desfrâului bahic, în scenele când privirile şi palmele lui Nathan şi Edith se întâlnesc, în dialogul muzicii cu reflectoarele şi cu elementele de decor, în jocul infinit de complex, de variat, de studiat, de asumat, de interiorizat al fiecărui actor, în privirile lor ce transformă panourile laterale ale decorului când în pereţi, când în ferestre, când în oglinzi, când în spaţii fără de sfârşit şi în timp fără de clepsidră, se simte pofta de a gândi sensurile unui text şi de a face teatru a unui om ce şi-a regăsit drumul.
 
De-a lungul piesei, ros de emoţie, Darie se agită continuu pe scaunul său izolat la margine de sală, căutându-i privirea lui Andrei Şerban. La final, chipul îmbujorat al acestuia, radiind fericire, a fost, pesemne, cel mai frumos dintre complimentele care i se puteau face omului care şi-a învins căderea.
 
Acolo, în privirile luminoase ale acestor doi bărbaţi, în Omul cel bun din Seciuan şi în Conversaţie după înmormântare, în bucuria pe care actorii acestor două spectacole încântătoare o aşază în fiecare replică, în fiecare gest, în fiecare tăcere, acolo se găseşte un capital de valoare culturală şi de fericire umană care e pesemne cel mai frumos cadou de Crăciun pe care un teatru îl poate oferi spectatorilor săi. Bulandra is back in business and the business is better than ever!