Considerat ultima capodoperă a filmului noir, Touch of Evil este producţia cu care Orson Welles a revenit la Hollywood după o absenţă de 10 ani. Vechea sa istorie conflictuală cu producătorii în ceea ce priveşte forma finală a creaţiilor sale cinematografice a fost reluată, Touch of Evil trecând şi el prin mai multe etape de modificări. Forma din 1958, când a apărut prima dată pe ecrane, era ceea ce producătorii de la Universal International Pictures au decis ca fiind convenabil pentru a fi arătat, împiedicându-l pe Welles să ia parte la montajul final. Ceea ce trebuia să fie nimic mai mult decât un film comun de categoria B, era, de fapt, o producţie care sfida canoanele cinematografice ale vremii. În urma descoperirii unui memoriu de 58 de pagini scris de către Orson Welles cu indicaţii asupra felului în care filmul ar trebui ajustat pentru a fi, totuşi, salvat, a apărut o nouă versiune (abia în 1998, la 13 ani după moartea lui Orson Welles), mai apropiată de viziunea estetică a lui Welles, încercându-se să se păstreze acurateţea dimensiunii sonore şi, implicit, valoarea de experiment pe care cineastul dorise să o exploreze. În ciuda reeditărilor, Touch of Evil a rămas o importantă referinţă cinematografică nu numai pentru epoca filmului noir, ci şi pentru prefigurarea apariţiei filmului lui Hitchcock, Psycho (1960), precum şi pentru influenţa pe care a avut-o asupra reprezentanţilor Noului Val Francez, mai ales asupra lui Jean-Luc Godard şi Francois Truffaut.
Scenariul porneşte de la un roman pulp scris de Whit Masterson în 1956, numit Badge of Evil, acesta fiind şi titlul iniţial al filmului. Welles a adaptat şi rescris scenariul, produsul final având în centrul acţiunii investigarea unei crime petrecute într-un orăşel fictiv de la graniţa SUA cu Mexic: Los Robles. Pendularea de o parte şi de alta a graniţei care devine iluzorie este un important element analizat de Welles în demersul său cinematografic, acesta jonglând cu identitatea personajelor şi cu persona actorilor. Astfel, regăsim în Touch of Evil o bandă periculoasă de mexicani care de fapt sunt italieni la origini şi care trăiesc de partea americană a graniţei. Vargas, autoritate a poliţiei anti-drog mexicane este recent căsătorit cu o blondă americancă şi este jucat de Charlton Heston, star american, nevorbitor de limba spaniolă. Marlene Dietrich, născută în Germania, dar consacrată în America, interpretează un soi de personaj raisonneur, matroana unui bordel din partea mexicană a graniţei. Îndoielile asupra moralităţii personajelor dublează metafora identitară, filmul analizând decadenţa emoţională umană, dar şi pe cea politică.
Scena care deschide Touch of Evil a devenit emblematică prin estetica impresionantă şi prin compunerea straturilor sonore care reuşesc, în 3 minute şi 30 de secunde, să prefigureze aşteptările asupra acţiunii, să descrie spaţiul şi comunitatea şi să inoveze printr-un tracking shot admirabil. Welles a decis să experimenteze considerabil, aproape toate sunetele filmului fiind diegetice, cuprinzând multe fragmente de muzică (auzite de personaje la radio, dintr-un bar, la un casetofon, la un pick-up) compuse de Henri Mancini. Toate vocile personajelor sunt înregistrate în post-producţie. Cadrele lungi în care personajele sunt dispuse stratificat în spaţiu, purtând mai multe conversaţii în acelaşi timp, folosesc suprapuneri de dialog şi alte elemente sonore, încercând să combată ideea conform căreia spectatorul de film nu poate urmări decât linia sonoră a unei singure conversaţii deodată. Nu realismul este cel căutat întotdeauna prin sunet, întrucât sugestia distanţei sau a apropierii nu este redată de volumul muzicii care se poate calibra fără vreun motiv plauzibil diegetic pentru a face auzite cuvintele unui personaj. De asemenea, Welles utilizează sunetul pentru a fixa indicii sau momente cheie ale acţiunii în mintea spectatorului, în manieră subconştientă.
Atât din punct de vedere dramatic, cât şi stilistic, Touch of Evil continuă să influenţeze direct şi indirect cinematografia contemporană, fiind citat sau reinterpretat în majoritatea producţiilor care analizează corupţia sau conceptul de graniţă, fie ea reală sau metaforică. Totodată, filmul a fost şi poate încă fi considerat o dovadă a valabilităţii teoriei auteuriste, demonstrând incapacitatea studiourilor de a înţelege viziunea inovatoare a unui regizor, construcţia stilului său sau impactul pe care acesta îl poate avea asupra evoluţiei limbajului audiovizual şi asupra unor generaţii întregi de cineaşti.
Touch of Evil / Stigmatul răului
Statele Unite ale Americii, 1958
Regie: Orson Welles
Scenariu: Orson Welles, Whit Masterson / imagine: Russell Metty / montaj: Aaron Stell, Virgil W. Vogel / muzică: Henry Mancini
Cu: Charlton Heston, Orson Welles, Janet Leigh.