... şi, în acest timp, ei dansează

Un murmur uşor graseiat domina sala Teatrului "Odeon" înainte de începerea spectacolului "...şi, în acest timp, ei dansează". Stalul, lojele şi balconul erau arhipline, se vorbea mult în franceză, venise şi ministrul francez al culturii, Jean-Jacques Aillagon, dar se mai aştepta ceva. În sfârşit, lumina se stinge.

Cel care nu venise era ministrul român al culturii, spre dezamăgirea majorităţii reprezentanţilor dansului independent românesc - Mihai Mihalcea, Manuel Pelmuş, Eduard Gabia, Florin Fieroiu,Vava Ştefănescu -, care aveau a-i transmite dezamăgirea lor privind lipsa de susţinere de care se "bucură" la noi această orientare. Trecând peste aspectele de repetiţie cu public, care au făcut - se pare - deliciul publicului lui Mihai Mihalcea, au fost momente reuşite în evoluţia sa şi în mod deosebit cele care au ilustrat sloganul "La naiba cu posteritatea, eu vreau să dansez acum." Remarcabil momentul introductiv în travesti extras dintr-un spectacol viitor, Lecitină pentru patria mea, insertul coregrafic cu foarte tânărul Adrian Stoica şi multe dintre ideile care pigmentează discursul postmodern din Vii la spectacol şi primeşti un extra-burger (cu Mihai Mihalcea şi Mihaela Sârbu). Problema acestei lucrări (dacă eludăm neajunsurile tehnice) este abundenţa de vorbă (deşi trebuie să recunoaştem că protagonistul are un glas extrem de... radiogenic), în detrimentul dansului. Dar dacă îl privim ca pe un spectacol pur şi simplu, care n-are decât tangenţe ocazionale cu dansul, el lansează o suită de mesaje menite să smulgă spectatorul din rutină.

Deşi fac parte din aripi diferite, dacă nu chiar opuse ale dansului contemporan românesc actual, ceilalţi coregrafi şi balerini prezenţi în seara organizată de Institutul francez, au încercat să se exprime doar prin dans, mişcare, lumină, imagine, culoare, muzică (sau coloană sonoră), neapelând la ajutorul cuvintelor. Simbolică lucrarea lui Manuel Pelmuş Outcome (solist Eduard Gabia) care prin obsedantul sunetelor şi mişcării sugerează o intensă tensiune interioară... Interesantă evoluţia lui Florin Fieroiu cu For all my friends, completând pe linia mişcării şi a expresivităţii corporale demersul improvizatoric al lui Vlaicu Golcea (contrabas). Mai "clasice" (dacă se poate vorbi despre un clasicism al dansului contemporan) momentele Lilianei Iorgulescu (Le visage şi Historie de jadis, pe muzică de Mihaela Stănculescu-Vosganian), cu trimiteri simbolice clare şi îmbiind la delectare vizuală. În întregul său mozaicat, spectacolul a indus tensiune, singurul moment de relaxare, de evadare în oniric fiind cel de muzică pură (Fascination de Irinel Anghel), fascinaţia timbrală a percuţiilor neconvenţionale fiind contrapunctată (dar nu învinsă) de zbaterile violoncelului.

Un fel de contrapunct underground al Galei UNITER ce se petrecea în paralel, spectacolul "...şi, în acest timp, ei dansează" a propus o dominaţie a prezentului, a timpului prezent şi a lui... "la naiba cu posteritatea".