Aşadar, un pierde-vară irlandez din turbulentul Belfast al anilor '70, suspectat şi acuzat de terorism, implicat în mişcarea londoneză hippie, este arestat. Condamnat la 30 de ani de închisoare, ispăşeşte jumătate din pedeapsă alături de tatăl său (cu care împarte aceeaşi celulă ani la rând), câteva rude şi prieteni. Pe toţi, după 15 ani (şi în urma unei intense campanii organizate de presă şi societatea civilă), aceeaşi justiţie care îi acuzase fără niciun fel de milă, îi găseşte acum total nevinovaţi şi îi eliberează. Cei implicaţi atunci în judecarea în regim de urgenţă (prin abuz fizic şi mental) a presupuşilor terorişti nu păţesc nimic. In the Name of the Father nu este însă numai reconstituirea unei erori judiciare, ci mai ales filmul descoperirii tatălui de către fiul rătăcitor. Aici este, cred, "inima" şi "crucea" sa, aici se află ascuns "mărgăritarul de mare preţ": în felul în care izbuteşte să reconstituie nu un caz juridic, ci unul familial. Transformarea lui Gerry este posibilă abia după ce - în închisoare! - ajunge să-şi recunoască (înţeleagă, iubească) tatăl. Pe el (după ce se prăpădeşte, răpus de boală) îl vede oriunde ar privi cu ochii, iar nu pe judecătorii ce l-au întemniţat. În numele lui, al tatălui redescoperit, începe să trăiască, să "devină întru fiinţă", să-şi vină în fire.
Din această perspectivă, arestarea şi condamnarea lui Gerry - arbitrară, abuzivă - a avut, totuşi, un rost: acela de a fi dobândit, pentru prima dată în viaţă, respect - faţă de propriul tată şi, mai ales, faţă de sine. Acesta este adevăratul "proces în recurs", cu câştig de cauză, al filmului. La izbânda căruia au contribuit şi actorii (Daniel Day Lewis, Pete Postlewhite, Emma Thomson) şi muzica (Bono, Sinead O'Connor).
