Nintendo made in China - Teratoma la cineMAiubit, 2014

Dragostea părintească e rareori numită denaturată, ea nu poate fi concepută sub un astfel de atribut; indiferent de genetică sau de mediu, acest sentiment depăşeşte limita raţiunii şi o întruneşte pe cea subconştientă, emoţională. Undeva în munţi, există însă o specie de păsări, asemănătoare raţelor sălbatice, a căror maturizare nu este un drept, ci o provocare, un test ce trebuie trecut. Puii sunt aruncaţi de femelă de pe culmile stâncilor, iar asta depăşeşte în simţământ renegarea care apare la alte specii, alungarea din turmă sau trib. Oamenii, deşi fiinţe înzestrate cu raţiune, purced în această desfătare de ordin conceptual, aceea de a creşte, până la maturitate şi după, fii şi fiice, de a-i ocroti în mod eronat în faţa confruntărilor, de a nu sufoca încă din leagăn indivizii defecţi.

Scurtmetrajul Teratoma reproduce această dinamică familială aparent universală, dar introduce ca variabilă copilul etern, incapabil de discernământ, captiv într-un corp care îmbătrâneşte. Cu ocazia cinei de Crăciun, ca motiv de reuniune, avem de o parte şi de alta a unei mese rotunde însuşi cercul vieţii: de o parte, generaţia tânără menită a purta cu sine înţelepciune şi deschidere spre viitor; şi de cealaltă parte, generaţia-sacrificiu, odată încrezătoare, acum resemnată.

Tânăra regizoare Alejandra Garcia reuşeşte să creeze un cadru plin de tăcere, ceea ce e surprinzător date fiind sutele de cuvinte pe care le rosteşte contraexemplul de sanitate mintală, anume fiica, înlănţuindu-le cu un debit ce nu lasă loc de analiză. În clinchet de pahare, scrâşnet de cuţite pe farfurii şi urlete ale unui biet naiv incapabil de conştiinţă, părinţii mănâncă metodic, invariabil, intervenind verbal doar din necesitate. Întreaga scenă aminteşte de Noul Cinema Românesc, de sobrietatea întâlnită în cadrul meselor festive şi de sentimentele latente ce însoţesc acţiunea. Până şi discuţia ce succede această crispare este în acelaşi ton, reprezentând un avânt sentimental, o încercare a mamei de a-şi apăra deciziile de o viaţă, de a-şi justifica sieşi necesitatea de a oferi dragoste unui prunc malformat de soartă, incapabil de recunoştinţă, pe care poate că nu ar fi nevoie să îl ţină aproape.

Cel mai probabil crescută alături de fratele ei în acelaşi mediu, sora, acum la rândul ei mamă, pare să fi beneficiat de acelaşi grad de ocrotire, neputând distinge eforturile părinteşti şi greutatea de a educa un specimen ce nu poate evolua şi nu e deloc receptiv.

Teratoma este presărat cu tot felul de indicii narative şi vizuale, care încep să prindă contur şi să anticipeze finalul odată cu evaporarea acelei constrângeri, acelei norme, de la cina de Crăciun.

Bătrânul tată, undeva la începutul scurtmetrajului, îşi târa picioarele obosite în încercarea de omorî o pasăre, care urma să constituie viitoarea lor masă festivă. Detaşat, cu o privire moartă, cumva ne îndoim că, spiritual, şi-a fi permis să piardă timpul şi că biata fiinţă ar fi avut de suferit în actul de sacrificiu, dar întreaga scenă capătă o cu totul altă semnificaţie privită în retrospectivă.

Urmează momentul grotesc în care mama îşi îmbată fiul şi de această dată incapabil de a se bucura măcar de efectul alcoolului sau de muzica în ton cu sărbătorilor, aceasta scenă având aparenţa celor trei membrii ai familiei antrenaţi într-un complot de care numai de ei ştiu. Tatăl priveşte pasiv întregul episod, ca şi până acum, şi observăm că primele cuvinte rostite pe parcursul filmului sunt poate cele mai încărcate de emoţie, evidenţiind dragostea acestuia pentru fiu: el e, poate, singurul care i-ar putea înţelege universul restrâns.

Finalul nu lasă semne de întrebare, în ciuda faptului că sugerează doar ce s-a întâmplat. În antiteză cu începutul scurtmetrajului, de astă dată, mama este cea care înlătură tumora malignă ce le guverna vieţile sub forma unui suflet defect pentru eternitate şi stârpeşte creatura cu milă, nelăsând-o să sufere. Câţiva fulgi de zăpadă, două-trei acorduri festive, în lipsa sunetelor de fundal ne scot din ceea ce tocmai am vizionat, crima la care am fost martori şi pe care nu aveam cum să o anticipăm.