Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

3+10 MNAC


Observator Cultural, decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oricît de previzibil este să începi un discurs despre Muzeul Naţional de Artă Contemporană astfel, o fac fără regrete. MNAC se află, din 2004, într-o aripă a Casei Poporului, a Palatului Parlamentului. Nu este situat în partea centrală a clădirii şi nu-i poţi captura sălile luminate într-o poză ca la carte de pe Bulevardul Unirii, de la fîntîni. E poziţionat undeva în spate, iar Catedrala Mîntuirii Neamului, în plină construcţie, aflată în extrema lui vecinătate, îi dă un statut tot mai ambiguu. Îl constrînge să se definească. Drumul de la poartă la muzeu e nesfîrşit, spart, plin de gropi şi, cînd plouă sau ninge, e plin de apă şi noroi. Muzeul te forţează să te blindezi cu o maşină solidă, atitudine tipic bucureşteană, să nu fii deloc comod, să ai o condiţie fizică bună şi, în general, să îţi doreşti foarte mult să vii la muzeu. Peisajul din jur e foarte aproape de rural, aminteşte de începutul anilor '90, cînd Victoria Socialismului strîngea grăbită ultimele şantiere şi finisa încropind ultimele clădiri de locuinţe. Ceea ce vezi din liftul cu geamuri mari al muzeului, de sus, te determină să te gîndeşti la tablourile pictorului Şerban Savu: dar dacă acest artist pictează mica realitate domestică a omului nou postcomunist, noua sa ordine, aşa cum şi-a luat aceasta avînt în ultimul deceniu, ceea ce vezi aici, pe geam - Catedrala care se ridică, o potecă, maşini identice aliniate -, e impersonal, rece, pustiit şi totuşi în construcţie, cu planuri de viitor. Arată ca un imperiu decăzut, dar care încă întreţine, din umbră, spaima. Înăuntru, în schimb, e o altă lume.
 
Spaţiile muzeului sînt generoase, cele mai bune condiţii de expunere există. În zece ani de zile s-a pus frecvent problema necesităţii existenţei unei colecţii permanente a muzeului, care să se concentreze asupra aşezării în context a artei româneşti după 1960. Altfel spus, muzeul să aibă expunerea sa permanentă - o expunere care, fireşte, să poată fi permutată şi reîmprospătată periodic. Au existat proiecte curatoriale impresionante, realizate de regretatul Mihai Oroveanu, directorul MNAC de la înfiinţarea muzeului în 2001 şi pînă la moartea sa neaşteptată, în 2013, în care vizitatorii au avut şansa să se întîlnească cu opere din colecţia muzeului, aparţinîndu-le numelor importante ale artei româneşti recente, dacă îi numesc numai pe foarte puţini: Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, George Apostu ori Ovidiu Maitec. Muzeul a fost dominat în timp de expoziţii temporare mai mult sau mai puţin relevante pentru contextul local, interesante în marea lor majoritate, dar apărute în multe cazuri (atunci cînd nu vorbim de cele - sporadice - dedicate unor artişti contemporani români) ca rezultat al unor parteneriate între MNAC şi alte muzee din Europa: expoziţii pe care muzeul le aducea ca atare aici, ca pe un bun deja confecţionat, şi pe care vizitatorii le luau ca atare. Senzaţia care a persistat în timp a fost aceea că, în general, discursul lipseşte, iar că noi, ca privitori, ne strecurăm printre lucrări de artă şi ne agăţăm de cîteva indicii pe care le formulăm singuri. Spaţiile impuneau pe dinăuntru, clădirea te copleşea pe dinafară, iar expoziţiile, în căutarea unui discurs muzeografic, îşi pierdeau publicul.
 
Or, un muzeu de artă - cu atît mai mult contemporană - trebuie în primul rînd să te educe, fie că o face cu instrumente clasice ori radicale. Absenţa publicaţiilor (acestea nu ar trebui să fie foarte costisitoare, dacă am stabili un balans bun între albumele grele de artă şi colecţiile uşoare, paperback), absenţa unei librării de artă în interiorul muzeului (Librăria "Jumătatea plină", dedicată fenomenului internaţional şi local de bandă desenată, avea farmecul ei cînd se afla la MNAC, la etajul patru, pentru că îţi oferea comprimat cunoaşterea asupra unei arte pe care, ironic sau nu, o numim, de cele mai multe ori, o artă minoră) - l-a transformat în timp într-o instituţie şi mai fragilă şi vulnerabilă. Aniversarea celor 13 ani de MNAC, a celor 10 ani de MNAC în Casa Poporului şi, practic, deschiderea publică a muzeului sub o nouă conducere, cea a artistului Călin Dan, pe care, în urmă cu doar doi ani, îl văzusem într-o vastă retrospectivă a grupului subREAL, din care face parte, au avut loc pe 27 noiembrie 2014. La opening au venit aproximativ 4.000 de vizitatori (un număr impresionant; muzeul şi-a făcut o campanie de promovare a aniversării, atît în mediul românesc, cît şi în mediul on-line internaţional).
 
Cele cinci expoziţii deschise cu această ocazie funcţionează, evident, şi separat, dar, aş zice, mai ales împreună, în ciuda diferenţelor mari dintre ele, de la un etaj la altul. Expoziţia de la parter, a lui Deimantas Narkevičius, Dulapul şi muzica, curatoriată chiar de Călin Dan (şi care aminteşte, prin "dramaturgia" ei, de un alt proiect al artistului, de la acelaşi parter, Călin Dan - Anturaju\' şi alte întîmplări, curator: Raluca Velisar, 2010-2011) chestionează discret tocmai memoria unei instituţii, memoria unui trecut recent, şi lasă impresia unui spaţiu squatat şi abandonat. Cea de la etajul al treilea, curatoriată de Sandra Demetrescu şi Misela Blanusa, Noi începuri. Achiziţii recente ale Muzeului de Artă Contemporană din Belgrad, mizează şi ea pe memoria recentă şi pe statutul artei contemporane în contextul instituţional. Această expoziţie ar putea părea inoportună, dacă nu ar vorbi foarte bine tocmai despre condiţiile muzeului contemporan, despre dislocare şi relocare, despre cum ne raportăm la proximitate. Expoziţia de la etajul al doilea, cea generată de Bienala Mobilă şi curatoriată de Adrian Bojenoiu şi Raluca Velisar, încalcă tocmai principiile pe care această bienală şi le-a formulat atunci cînd s-a înfiinţat, în vara acestui an: tocmai caracterul nomad, dar nu în sensul de instalare a unui format expoziţional mereu într-un alt context (cum e cazul Bienalei Manifesta), ci nomad, în sensul de mişcare continuă, artă generată tocmai de şi în contextul călătoriei.
 
Bienala Mobilă a organizat o conferinţă în cele două zile care au urmat deschiderii MNAC: un moment trist, care a confirmat faptul că discursul este încă absent. În ciuda tematicilor extrem de actuale ale conferinţelor celor invitaţi, publicul a fost în număr surprinzător de redus. La etajele 1 şi 4, Universitatea Naţională de Arte a sărbătorit cei 150 de ani de la înfiinţare prin două expoziţii: una curatoriată de criticul de artă şi profesorul Adrian Guţă, cea de-a doua curatoriată de Irina Cios şi Iosif Király, aparţinînd Departamentului Foto-Video al facultăţii. Dacă prima, Învăţămîntul artistic bucureştean şi arta românească după 1950, deşi inevitabil foarte încărcată, trasează dinamic istoria şcolii de artă bucureştene şi o face fără a impune vizitatorului un fir cronologic, cea de-a doua, What About Y[our] Memory, e poate cea mai grăbită dintre toate cele cinci expoziţii. Liniile directoare lipsesc. Imaginea ar trebui să ţină loc de direcţie, dar nu reuşeşte să o facă decît în puţine situaţii. Aşteptările sînt foarte mari, nevoia unui discurs clar e imperioasă. Publicaţiile trebuie să îşi facă şi ele loc. Oricît de greu şi de riscant ar părea, ar trebui să ne asumăm un punct de vedere asupra istoriei artei recente, o metodologie de lucru, un traseu cu cît mai multe ramificaţii şi istorii paralele. O privire de sus, care să vadă deopotrivă geografia reală, dar şi pe cea imaginară.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Daria Ghiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer