Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Double Bind

Cele două vieţi ale Tîrgu-Mureşului - Double Bind


Observator Cultural, decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Subiectiv. Obiectiv. Identitar.
Dacă secuimea, în general, este privită ca locul unde nu ţi se dă o pîine dacă o ceri în limba română, Tîrgu-Mureş este, neîndoios, oraşul lui "Tessék-poftiţi". Astfel, atît secuimea, cît şi Tîrgu-Mureşul s-au trezit, în timp, că acelea mai sus menţionate funcţionează aproape ca un brand. Să mai adăugăm aici şi acel Martie negru din 1990 (despre care Gianina Cărbunariu a făcut, acum cîţiva ani, 20/20 la Yorick Studio), marşurile pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, fluturatul de steaguri (româneşti, ungureşti, secuieşti), discursurile patriotarde (şi de o parte, şi de cealaltă), celebrele tăbliţe cu inscripţii bilingve vopsite peste noapte - toate acestea într-un oraş poziţionat fizic, pe hartă, în centrul României şi în care jumătatea maghiară de populaţie are o problemă cu jumătatea română. Sau invers. Sau nu.

Textul scris şi regizat la patru mîini de Alina Nelega şi Kincses Réka porneşte de la oraşul în sine, de la ceea ce înseamnă şi a însemnat el de-a lungul istoriei, şi de la identitatea celor care îl locuiesc. Pentru că în identitate în sine îşi au originea toate celelalte probleme, iar asta se vede chiar din prima scenă, în care unguroaica din România ajunsă în Germania se află în dilemă atunci cînd e întrebată ce şi de unde e. Cele două autoare îşi propun să investigheze, împreună cu întreaga echipă de actori (Pál Emőke, Elena Purea, Berekméri Katus, Andrei Chiran, Bartha Lászlo Zsolt, Monica Ristea, Csiki Szabalcs, Cristian Iorga, Barabási Tivadár, Laura Mihalache, Claudiu Banciu), toate aceste mecanisme care-i fac pe oameni să se adapteze mai degrabă unei formule de convieţuire, pendulînd mereu între rănile trecutului şi incertitudinea viitorului, într-un prezent în care pot, cu un minim efort, să se înţeleagă şi să se respecte, trăind în acelaşi timp în două limbi şi în două culturi. Este, de asemenea, provocator de investigat în ce măsură cele două limbi şi culturi sînt dispuse să coopereze pentru a-şi crea un limbaj comun care să fie construit pe umanitate şi mai puţin pe etnie.

După cum arată şi titlul dat spectacolului, soluţii mai că s-ar găsi, dar mecanismul de aplicare a lor pare a se învîrti în gol. Reprezentaţia începe în plină tensiune, în mijlocul lucrurilor, problematizînd, pentru ca apoi să urmeze prezentarea performerilor şi asumarea proiectului de către aceştia, într-un moment de detensionare care funcţionează ca o detentă pentru tot ceea ce urmează. Două performere din echipă îşi asumă, printre altele, şi identitatea autoarelor spectacolului, unu la unu, pentru a pune în context întregul demers - la început - şi, mai apoi, pentru a-l analiza şi a constata că se află în propriul double bind (un concept care se referă la un mod de comunicare ce presupune situaţii fără ieşire sau identificare de soluţii care se dovedesc a fi nefezabile pentru că se contrazic). Acest procedeu se înscrie într-un joc perpetuu al schimburilor de identităţi, în care fiecare scenă aduce în discuţie ofurile celor două etnii, sancţionînd, în acelaşi timp, orice pierdere a unui aparent şi fragil echilibru. Plasat undeva, pe la mijlocul reprezentaţiei, momentul muzical (compoziţia este a Adei Milea, la rîndul său tîrgumureşeancă şi bilingvă) aduce în discuţie nu numai presupusul concurs al statuilor din urbe (pentru orice statuie dezvelită de o etnie trebuie să existe, la paritate, şi una dezvelită de etnia cealaltă), ci şi felul în care ele reflectă, pentru locuitorii oraşului aflat mereu în competiţie cu el însuşi, modul de percepere a istoriei, a propriului trecut, felul în care se percep pe sine. Nu este de neglijat nici faptul că acest proiect este construit pe structura Sălii Parking - în limba română / Underground Terem - în limba maghiară, acesta fiind spaţiul care, aflat în subsolul unui teatru naţional, poate "scutura" sistemul de la bază, aducînd în discuţie probleme provocatoare de seisme.

Propunîndu-şi să fie foarte direct şi să spună lucrurilor pe nume, şi asumîndu-şi, în acelaşi timp, toate riscurile pe care le presupune o atare opţiune, demersul comun al echipei de autori şi performeri atinge puncte nevralgice ale coabitării locale: dacă eşti român şi vrei să înveţi ungureşte dintr-un manual conceput în cele două limbi (nu maghiara prin engleză, germană, turcă sau hotentotă), nu ai nicio şansă, pentru că astfel de cărţi (dacă ele există) nu sînt aduse nici de librăriile româneşti, nici de cele maghiare din oraş - împărţirea asta este reală, chiar dacă librăriile maghiare pot avea undeva, la 10% cărţi în limba română, şi invers. Dacă vrei să mergi în club, afli că împărţite sînt şi cluburile (cele în care merg preponderent maghiari şi cele în care merg preponderent români). Autonomia Ţinutului Secuiesc este discutată - cum altfel - într-un simulacru de show televizat în care sînt reprezentaţi şi moderaţii, şi extremiştii ambelor tabere şi care se lasă la final cu un caft general. Apoi, mai sînt luate în bătaia puştii: legendara dificultate în care se găsesc cei care încearcă să pronunţe cuvintele compuse din limba maghiară; obsesia traducerilor, care uneori îşi pierd sensul sau devin discursuri suprapuse compunînd, involuntar, o altă limbă, ce transmite doar îndîrjire; nostalgia faţă de trecut (privită nu la modul istoric, de această dată, ci la modul uman, într-una dintre cele mai emoţionante scene ale spectacolului - cea cu şoferul de taxi şi femeia revenită în oraş din străinătate); dificultatea în care se găsesc copiii care vor să se joace împreună, dar nu pot din cauza barierelor de limbă; atitudinile şovine din familii profund maghiare sau profund româneşti şi care se răsfrîng total altfel decît se intenţionează asupra generaţiilor următoare (pe principiul "unde dai şi unde crapă"); şi, în fine, alegerea pe deplin conştientă şi asumată de a-l ignora pe celălalt.

Folosindu-se de experienţele personale ale performerilor, organizate dramaturgic, Double Bind-ul se dezvoltă organic, păstrînd mereu o distanţă de siguranţă între a fi şi a ilustra şi intervenind, controlat, din timp în timp, pentru a marca direcţia reprezentaţiei, stabilită, în fapt, de către cele două autoare. La nivel de construcţie, ele se legitimează prin performeri, iar experienţele performerilor sînt legitimate prin felul în care tot ele le structurează. Se formează astfel un tot organic şi precis, rezultînd un spectacol curajos şi franc, în care tîrgumureşenii se regăsesc (fie că le place, fie că nu), dar care, cu toate că are un puternic specific local, funcţionează şi ca o prezentare (atipică) a unui oraş cu aspiraţii europene, în fond, atît de european tocmai prin conflictele lui. Esenţialul este, însă, că la acest proiect au lucrat împreună o autoare de etnie română şi una de etnie maghiară, plus actori români şi actori maghiari, şi care, în scena de final, cu toţi prezenţi în spaţiul de joc şi instantanee din repetiţii proiectate în spatele lor, nu sînt altceva decît o mînă de oameni reuşind să facă ceva bun împreună. Cît despre finalitatea acestui lucru bine făcut, ea poate fi discutată pornind chiar de la un fragment din textul de prezentare a unuia dintre performeri: "ş...ţ Ce vrem să facem noi aici de fapt. Artă? Politică? Terapie? Să ne împăcăm? Sau ce? Aş vrea să-mi spună cineva."
 
Artă se poate face - definiţia artei este suficient de cuprinzătoare pentru a include şi proiectul de faţă (el este, nu-i aşa?, la un Teatru Naţional, adică un loc unde se face Teatru de Artă - afirmaţie deschisă comentariilor). Politică - poate nu chiar. Pe asta o fac alţii mai bine. Sau: dacă nu neapărat mai bine, atunci mai aplicat. Iar cei care o fac aplicat îşi au locul lor în sală. Sau: dacă acceptăm că teatrul în sine este un act politic, atunci avem, din start, răspuns la două întrebări. Sau: a vorbi despre frămîntări şi conflicte care îşi au originea în etnicitate şi identitate înseamnă a face politică? Terapie - poate doar în sensul în care, la atîta timp după 1989 în ţară şi 1990 la Tîrgu-Mureş, nişte chestiuni încă mai trebuie puse, iată, pe tapet. Să ne împăcăm - aici se poate răspunde tot cu o întrebare: dar ce, sîntem certaţi? Oricum, ideea e că, în acest caz, pentru fiecare posibil răspuns dat se naşte cel puţin o întrebare. Poate că întrebările s-ar împuţina în momentul în care toată lumea ar accepta ca pe un dat faptul că "tessék" e doar un cuvînt la fel de politicos ca "poftiţi". Sau invers.




 Toate articolele despre Double Bind


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer