Tolkien a intrat pe ecranele lumii în 2001 şi ne-a prins sub vraja universului său. Fiinţe fantastice şi lupte pe viaţă şi pe moarte între Bine şi Rău ne-au lăsat, graţie efectelor digitale, fără suflare. Cu un mijloc mai slăbuţ (dar ce scenă de luptă antologică!), dar filmări care au influenţat mulţi regizori după, Trilogia Inelelor punea borne pentru următoarele clişee pentru - cel puţin - 15 ani. Finalul, în 2003, cu The Lord of the Rings: The Return of the King, lua Oscarul, pe bună dreptate. Era maximul posibil în filmele fantasy, cu efecte de ultimă generaţie şi o documentare la sânge ce transformau fiecare cadru într-o operă de artă.
Zece ani mai târziu, Jackson se întoarce la universul emoţionant tolkian şi ne dăruieşte prima parte a Hobbitului, o călătorie încântătoare. În 2013 am avut partea a doua şi, un an întreg de zile am aşteptat toţi marele final. În 3D, acela care să pună toate piesele la locul lor, să explice şi să facă bune legături cu trilogia veche.
A dovedit cu prisosinţă regizorul că ştie ce înseamnă acţiune non-stop, scene de luptă, cavalcada ce nu lasă spectatorul să clipească. Nu se dezice acum. Iar efectele, reuşite, cursive, fără cusur, de excelentă calitate.
Filmul încheie rotund trilogia, iar aventura micului Bilbo din Comitat, periculoasă, cu situaţii aparent fără ieşire, dramatică, va fi numai bună de ţinut minte, de scris, de povestit pentru generaţiile următoare.
Bătălia se reia exact de la finalul părţii a 2-a. Smaug, balaurul ce dormea pe o avere de nespus în cuvinte, atacă orăşelul de lemn al oamenilor de pe apă (ce le plac americanilor căderile!). Lupta se dă iar pentru Moria, cetatea gnomilor, ca la începutul seriei. Desigur, detaliile, texturile, coifurile şi armurile sunt excepţionale, iau ochii. Există şi aici scene largi cu culmile neprihănite ale Noii Zeelande, de la care ne luăm rămas-bun.
Finalul are şi momente când tempo-ul mai încetineşte, când scenele devin lirice, tragice chiar. Însă tensiunea este susţinută clipă de clipă, până la final. Partea aceasta nu prea mai are umor, dar nu regreţi asta.
Acum aflăm (şi vedem - splendidă scenă!) cât de puternică este Regina Galadriel. Lupta ei cu Lordul Întunericului este una de forţă.
Foarte emoţionante cadrele de rănire, de moarte, cum ştim că pot fi ele ca şi până acum. Lacrimile unui elf le vor chema şi pe cele din ochii spectatorului. Acum este timpul multelor despărţiri. Machiajele lor sunt şi ele mai accentuate, pentru ca figurile să pară mai dramatice, mai dark.
Este partea în care aflăm mai multe despre Legolas şi familia lui. Tatăl său, Regele din Pădure, în rol dual, ambiguu, nehotărât, ocupă destul de mult spaţiu în poveste şi plastic în cadru.
Aşa cum spune şi titlul, se întâlnesc cinci armate, cinci rase pe câmpul de luptă. Încleştarea, fără suspansul sau emoţia surdă din trilogia veche, te ţine însă atent. Acum se pregăteşte terenul cumplit din trilogia inelelor. Poarta Neagră încă nu există, Moria este încă plină de viaţă, iar Saruman este încă un vrăjitor bun.
Nu este finalul apoteotic pe care poate îl aşteptai, sunt scene destul de lungite, însă pluteşte, desigur, peste toate, tristeţea sfârşitului şi grozăvia ce va veni.
Sunt şi aici destule detalii în plus, noi, originale. Orcii au capete micşorate atârnate la fiecare suliţă ca trofee. Acţiunea în paralel este bine ţinută în mână (de altfel, pe genericul de final, dacă vă uitaţi, îl descoperiţi pe Andy Serkis - Gollum ca membru al echipei regizorale). Parcă aici spiritele regilor blestemaţi arată cel mai bine vizual. Foarte interesant cum se explică, cum se îmbină lucrurile.
Dacă celelalte părţi aveau şi ele confruntări, încleştări, întâlniri faţă în faţă cu sufletul la gură, nu era ca tocmai finalul să se lipsească de aşa ceva. Lupta de pe podul de piatră suspendat şi, mai ales, cea de pe gheaţă (cum sunt ele de la Aleksandr Nevski via The King Arthur încoace) sunt bine montate.
Sunt troli gigantici, troli-catapultă, troli-kamikaze şi viermi de piatră ca în Dune, porci şi ţapi uriaşi, elan cu coarne ample care poartă în spatele lor eroii şi bucură ochii de toate vârstele. Filmările luptelor în ralenti, cu muzica potrivită, iar emoţionante. Apare un personaj unsuros, probabil Limbă-de-Vierme din vechea trilogie.
Ultima parte este un bombardament vizual. Fiecare cadru, ticsit de detalii şi simboluri, îmbogăţeşte povestea. Din punct de vedere vizual, partea aceasta este minunată. De multe ori cadrele par ilustraţii de cărţi cu poveşti medievale. Genericul de final încheie frumos un lucru bine, cu migală făcut.
Morala e bună. Camaraderia, loialitatea, empatia sunt mai puternice decât lăcomia, pofta de putere, de posesie. Da. Filmul se încheie cum trebuie.