Încă de la început, isteaţa fetiţă care îşi caută şi găseşte familie şi reuşeşte să dezgheţe inimi a avut părul creţ şi un câine alături. În film, desigur, s-au păstrat astea şi în ecranizarea din 1982 a lui - surprinzător - John Huston şi în cea mai plăcută din 1999. Şi, pentru că în perioada Obama se cerea povestea adusă la zi, în 2011, Will Smith şi-a dorit o versiune nouă, cu fiica lui. Însă aceasta nu s-a mai potrivit (din fericire). Acum avem această variantă, cu o protagonistă nouă, a cărei faţă luminează ecranul şi care ţine bine filmul pe umerii ei tineri. Quvenzhane Wallis, copila care ne făcea praf cu drama din Beasts of the Southern Wild a mai crescut. Iar aici râde, cântă şi dansează. Şi spectatorul e cu ea 100%.
Desigur, varianta de acum este clar modernizată. Nu mai e un cămin rugos, nici fetiţele, colegele lui Annie, nu mai stau într-un adăpost ca la Dickens. Miss Hannigan, femeia dură în grija căreia stau nu mai este nici ea în vârstă asemenea lui Kathy Bates din versiunea anterioară, e vulgară, desigur, şi beată mai tot timpul (conform personajului ei), însă are acum legătură cu mass-media, ca fostă solistă rock ce e. Cameron Diaz intră în acest rol dificil, nesuferit, urâţit, mai erotizat, cu graţie, ca într-un costum de latex. Cântă şi dansează, iar personajul ei răutăcios e mult mai credibil, aşa exagerat cum e, mai puţin înspăimântător.
Bineînţeles, la versiunea nouă şi omul de afaceri Daddy Warbucks devine afro-american (se păstrează însă ideea de legătură romantică interrasială din vechea versiune din 1999), oportunistul Benjamin Stacks, care luptă acum pentru imagine şi vrea să devină primar. Jamie Foxx aduce eleganţă, umorul, culoarea, tonul R&B şi o foarte bună chimie cu mica protagonistă. Afacerea lui este adusă şi ea la zi. Tabletele pe care le comercializează umplu filmul (există chiar o scenă de urmărire care dă fiori).
Pe lângă numerele cântate (nu vă speriaţi, nu se cântă non-stop!) şi cele de coregrafie, versiunea aceasta este prima care iese de pe platou, prima care aduce aerul proaspăt al străzilor şi New York-ul mai aproape de ochii şi inimile tuturor. Căci oraşul, în planuri strânse cu intrări în case sau parcuri, sau largi, aeriene, ori văzut de la etajele superioare dintr-un zgârie-nor cu cel mai uluitor apartament de lux văzut în ultimul timp pe ecran, îşi donează turistic ce are el mai bun.
Manipularea media este pusă mai franc, comic, pe tapet. Casa inteligentă face sala să suspine, nu numai pe angajata de la stat. De data aceasta scenografii au pus la bătaie mult mai mult decât o somptuoasă scară interioară. Cântecele celebre sunt energice, iar motivele lor curg când şi când, bine, pe sub imagini, ca proptea, pentru un surplus de zâmbete şi bunădispoziţie.
Realizatorii şi-au dorit foarte mult să realizeze un film înainte de toate, să aducă puterea şi emoţia vizualului mai mult şi nu să egaleze neapărat numerele din musical. Oricum, acestea, chit că sunt solo-uri, duete sau trio, sunt foarte simpatice, bine încadrate în poveste, în ritm. Filmul are tensiune şi umor mult şi urmăriri cu sufletul la gură. Povestea de aici este luminoasă, plină de culoare, veselă, actuală, pozitivă.
Pe lângă cântecele pe care le ştii şi le aştepţi, filmul ne dăruieşte un Candy Bar de vis şi un gest de ţinut minte - un pumn care se desface, iar un deget singur demonstrează că stăpânul nu mai e singur. Frumos. Veţi vedea. Pentru toată familia. Nu numai pentru sărbătorile acestea.