La nivel diegetic, de bine, de rău, Glazer răspunde întrebărilor "cum?" şi "ce?" (în parte), însă în privinţa celorlalte, precum "cine?", "de ce?" sau "pentru ce?" e destul de lacunar. Filmul a fost adaptat după un roman, aşa că imdb-ul, kit-ul de presă şi câţiva cronicari ne spun clar că eroina este o extraterestră pe nume Laura care se hrăneşte cu carne de om, lucruri care nu reies în niciun moment din film, nici măcar faptul că personajul ar avea un nume. Pregenericul, de pildă - construit din forme sferice artificiale ba suprapunându-se, ba contopindu-se, pentru a se transforma în cele din urmă într-o (surpriză!) pupilă, în timp ce se rostesc din voice over cuvinte aleatorii scoase alfabetic din dicţionar -, în conjuncţie cu prima apariţie a lui Scarlett, duc cu gândul că protagonista ar fi mai degrabă un android sintetic decât un extraterestru. Abia la final, te gândeşti poate că pregenericul e varianta conceptual-sintetică a lui Glazer de a sugera că ce-l interesează pe el să redea este perspectiva subiectivă a unei creaturi dintr-o altă lume, hence sensul ochiului. Însă povestea cu alimentaţia pe bază de carne de om e, totuşi, cel puţin în ceea ce priveşte filmul, un mit. Grosso modo, Under the Skin este un film despre răpiri extraterestre, admiţând că acţiunea e în mare parte centrată pe ideea de vânătoare, însă de ce, pentru ce sunt răpiţi oamenii sau care e rolul partenerului motociclist al Laurei care îi supervizează toate mişcările sunt întrebări al căror răspuns rămâne la nivel de speculaţie, ceea ce e destul de neobişnuit pentru un SF tipic. E adevărat că filmul de faţă nu e un SF tipic, dar introducerea în plot a unor variabile care sugerează existenţa unei alte lumi, diferite cel puţin diegetic de cea pe care o cunoaştem, creează mai mereu nişte aşteptări legate de natura şi structura acesteia.
După ce se înarmează cu un ruj roşu dintr-un centru comercial, "extraterestra Laura" conduce pentru zeci de minute o dubiţă albă Ford Transit prin nişte suburbii şi pe autostrăzi scoţiene cu aspect mlăştinos şi şters, încercând să agaţe bărbaţi singuri. Găselniţa de producţie din spatele filmului este că au montat camere ascunse în dubiţă, filmând deci guerilla style cadre observaţionale telles quelles cu exteriorul, alternând aleatoriu obiectivele, în aşa fel încât, din când în când, acest exterior inexpresiv e surprins uneori gratuit grandangular; aşa cum şi cadrele contraplonjate din profil cu domnişoara Johansson conducând sunt adesea destul de inexpresive. Acum, trebuie menţionat că aşa cum Under the Skin nu este tocmai un film SF, nici Scarlett Johansson nu este tocmai Scarlett Johansson. Nu starul, cel puţin. Are părul scurt, brunet, breton, o haină de blană artificială şi nişte blugi mulaţi, iar imaginea desaturată îi şterge puţin din glamour-ul cu care e de regulă reprezentată. Drept pentru care, se pare că cei mai mulţi trecători şi figuranţi (filmaţi) nu au recunoscut-o pe actriţă, ceea ce desigur, a însemnat că experienţa acestui film a fost pentru domnişoara Johansson una terapeutică, după cum ea însăşi declară la conferinţa de presă de la Veneţia (unde îşi revenise, whew, blondă, frumoasă, stilată). Ideea experimentului mi se pare interesantă, dar din păcate, în timpul vizionării (cel puţin, la prima vizionare) te gândeşti că e mai degrabă rezultatul peticit al unor costuri mici de producţie, decât al unei experienţe cathartice de actorie.
Acostează bărbaţi singuri, pe care îi aduce înapoi în vizuina-casă părăsită, unde are loc un ritual de striptease. Laura se dezbracă progresiv, mergând în linie dreaptă, într-un fundal complet negru, în timp ce victimele masculine o urmează din ce în ce mai excitate, cu totul inconştiente de faptul că se afundă puţin câte puţin în podeaua care pare să-şi modifice starea de agregare, devenind, la contactul cu carnea umană, fluidă. În ciuda repetitivităţii (ritualul se întâmplă de trei ori), momentele de felul acesta - contactul vizual direct al Laurei, unduirea dérriere-ului, urmărirea aproape dansată, muzica sacadată, care se încheie cu înghiţirea completă a bărbaţilor în această masă lichidă antifonată, unde ei înşişi ajung să-şi modifice forma - sunt binevenite prin contrast cu ariditatea narativă care domină restul filmului.
Jonathan Glazer se foloseşte de o logică parşivă de tip cauză-efect, în sensul în care deşi nu accentuează narativ criza Laurei, repectiv schimbarea ei, el trece totuşi în revistă sumar cauza, concentrându-se pe efect. Cea de-a treia şi ultima tentativă de alien abduction e, în fond, cea care declanşează ruperea Laurei de pattern-ul cu care ne-am obişnuit: pe al treilea bărbat acostat, care are faţa diformă, amintind de Elephant Man-ul lui Lynch, îl lasă să scape. Urmarea este o secvenţă destul de memorabilă, cu acest bărbat coborând gol şi stângaci pe un deal, cu luminile oraşului de provincie în fundal, înainte de ivirea zorilor. În ciuda faptului că ea l-a lăsat să scape, "complicele" său motociclist, cel mai probabil tot un extraterestru, seals the deal: îl aşteaptă pe bărbatul diform în faţa casei, îl loveşte şi îl urcă în portbagaj. Din acest punct încolo, trama devine încă şi mai îndoielnică estetic, proiectând umbre a ceva ce am mai văzut, făcut mai rău, simulacre de epifanii tăcute, uneori posibil rizibile. Glazer apelează la acelaşi mecanism al monocromiei de fundal ca mijloc de redare vizuală a unor momente-cheie, "evadarea" Laurei fiind rezumată la faptul că, ajunsă într-o zonă montană învăluită de un abur alb, pleacă subit de la volanul dubiţei, pierzându-se în acest spaţiu aproape ireal. Ultima parte, destul de tipică la nivel de intenţie SF-urilor cu extratereştri binevoitori, e cea în care Laura pare să caute să se integreze printre oameni. Însă detaliile care o fac să-şi dea seama că nu e echipată pentru asta sunt, cel puţin povestite, aproape caraghioase. De pildă, primul lucru pe care ea îl face este să încerce să mănânce într-un restaurant o porţie de forêt noire, însă nu reuşeşte, înecându-se şi scuipând în farfurie, spre oprobriul celorlalţi clienţi civilizaţi. Un preambul, se pare, pentru experienţa, scenaristic vorbind, "eminamente" umană, a iubirii: e culeasă dintr-un autobuz oarecare de un străin binevoitor, care o ia în grijă în casa lui, îi face de mâncare (de care fireşte că nu se atinge pentru că, na!, probabil nu are aparat digestiv, extraterestră fiind), ascultă muzică la radio, se uită împreună la televizor (gura întredeschisă şi ochii mari ai lui Johansson ar putea, şi în acest rând, să dea naştere câtorva zâmbete) şi, în cele din urmă, încearcă să facă sex.
Până în punctul ăsta, ultimele minute păreau să aibă chiar ceva din Micul Prinţ, personajul lui Johansson căpătând puţin din aspectul, ingenuitatea şi uimirea sub-umană de animal domesticit. Finalitatea scenei de sex e, cu toată bunăvoinţa, destul de comică, ceea ce n-ar fi problematic dacă asta şi sconta regizorul să obţină. Or, comicul nu pare să fi fost neapărat pe agenda sa. Lumina difuză, muzica molcomă, domnişoara Johansson în lenjerie, întinsă pe spate, străinul binevoitor deasupra ei, pregătit să o penetreze - totul e întrerupt când ea se ridică în capul oaselor, pune mâna pe prima veioză pe care o vede şi se apucă să-şi cerceteze vaginul. Actul trei. Sălbăticirea. Ca mai toate creaturile inadaptate, de la monstrul lui Frankenstein încoace, şi Laura caută izolarea, pe care pare să o găsească într-o pădure pustie, unde rătăceşte şi se refugiază într-un adăpost forestier. E găsită de un pădurar care încearcă să o violeze şi e hăituită prin pădure. Smulgându-i hainele, bărbatul rupe şi bucăţi din pielea cu aspect antropomorf, lăsând la iveală adevărata piele, neagră şi lucioasă. În timp ce în jur începe să ningă, Laura îşi dezbracă la propriu rămăşiţele de piele, privindu-şi fostul chip, încă viu, până când pădurarul aruncă benzină peste ea, dându-i foc, penultima imagine din film fiind focul acesta viu alergând prin zăpadă, până la epuizare, văzut la un cadru larg, ceea ce-i dă desigur, nota patetică. Reîntâlnim motociclistul misterios undeva pe un vârf de munte, privind parcă întreaga scenă de mai înainte, filmul încheindu-se cu un POV contraplonjat al Laurei, destul de frumos, din care se vede ninsoarea, în sfârşit, în linişte.
Filmul are, cu siguranţă, câteva secvenţe care se vor memorabile, şi chiar şi unele discuţii din dubiţă, improvizate sau nu, te ţin pe scaun, aşa cum şi cinismul scenei în care Laura lasă singur pe plajă un bebeluş, după ce mai înainte părinţii lui s-au înecat şi ea l-a ucis pe unicul bărbat de pe plajă care putea să-l salveze, e destul de penetrant. Însă are şi destule momente când simţi că e o pierdere de vreme sau că deraiază într-un kitsch nejustificat. POV-urile din maşină cu oamenii de pe stradă sunt uneori de-a dreptul banale, părând, pur şi simplu, lipite ca să umple cele 90 de minute: folosirea oglinzii ca metodă de a transmite ideea de introspecţie sau de punere la îndoială a identităţii, sau chipul lui Scarlett supraimpresionat peste o pădure de brazi sunt câteva exemple. Unele dintre soluţiile regizorale ale lui Glazer sunt interesante, date fiind premisele, (iar coloana aceea sonoră, săraca, duce mult în spate) însă, orice s-ar spune, el se învârte, totuşi, în jurul ideii de semnificaţie a formei, ori ce anume are de zis pe acest subiect rămâne destul de abscons.