Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Into the Woods

Nimeni nu e singur cu adevărat - Into the Woods


Port.ro, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iată încă un musical cu Meryl Streep după Mamma Mia! (şi a 29-a nominalizare la Globurile de Aur, record absolut), iar întâlnirea cu vrăjitoarea ei e cu adevărat magică, emoţionantă. Cântece minunate cu care rămâneţi în minte şi în colecţie, o morală frumoasă, o lecţie pentru toate gusturile şi toate vâstele. În mod bizar, distribuitorul nu a dorit să rişte, aşa că filmul rulează numai în Bucureşti.
 
Musicalurile realizate de meseriaşul Rob Marshall au avut succes şi bună vizibilitate la premii şi la tv. Annie din 1999 şi, mult mai mult, Chicago l-au aşezat brusc în atenţia criticii şi publicului. A încercat şi genuri diferite, delicatul şi foarte frumosul din punct de vedere vizual Memoirs of a Geisha sau blockbuster-ul de acţiune cu atâtea efecte şi bun umor cum a fost Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides. El ne aduce acum încă un film muzical, neaşteptat de frumos, de tandru, de parodic.
 
Nu ştiu cât de mult sau dacă vă plac musicalurile. În general, ele au o poveste romantică. Ciudat acum este că lecţia li se adresează părinţilor şi, mai mult, copiilor, care trebuie să înveţe ce îşi doresc. În partea noastră de continent nu avem cum să ştim de mari montări de pe Broadway, doar dacă apar înregistrate pe undeva sau transpuse în filme. Cel de faţă merge bine din 1987 încoace, muzica şi versurile lui Stephen Sondheim aducând umor şi emoţie la povestea din cartea lui James Lapine, cel care a adaptat şi a scris acum scenariul.

Ideea este delicios de perversă, o glumiţă pe înţelesul tuturor. Personajele din basmele clasice ale fraţilor Grimm - Jack, Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie, Rapunzel - îşi repovestesc aici istoriile de viaţă, până la un punct aşa cum le ştim toţi. Găselniţa este că toate se întâlnesc în acelaşi cadru ca în Arabela, iar destinele li se împletesc, cum povestitorii care le-au creat nu visaseră vreodată.

Bogat, comic, exuberant, liric, cu arii puternice, memorabile, cu partituri ample, multe parcă doar rostite, musicalul aduce nu numai privirea postmodernă a întretăierii poveştilor, ci şi mici interpretări care fac spectatorului cu ochiul. Fiecare dintre cei implicaţi îşi trăieşte povestea-tipar din care nu poate să iasă, însă cu foarte interesante interpretări şi mici twisturi comice, casnice. Întâlnirea Scufiţei cu Lupul poate să aibă o tentă erotică. Prinţii sunt blonzi cu ochi albaştri, dar departe de a fi uşă de biserică, având aventuri şi cu Frumoasa din Pădurea Adormită şi cu Albă ca Zăpada, ba chiar şi cu Soţia Brutarului, unul din personajele centrale.

Orice basm începe cu "A fost odată ca niciodată..." şi se termină cu un generos happy-end. Aici lucrurile stau invers. În această pădure unde personajele intră şi-şi pierd minţile, în care nimeni nu e cine pare a fi, ca la Shakespeare - cântat aici - au loc dramele tuturor. Pădurea aceasta ca metaforă a vieţii îi absoarbe şi îi provoacă pe toţi să se descopere, să supravieţuiască. Căutaţi pe youtube o montare, o înregistrare a musicalului, eventual chiar cea din 1987 sau cea de Tony şi veţi descoperi o operă artistică interesantă, de care vă veţi ataşa.

Filmul lui Marshall - care este totuşi, ciudat, curajos, un film Disney - aduce în primul rând pădurea, vegetalul, verdele care să nu arate a decor. Aduce mişcarea de cameră şi ceva efecte speciale încântătoare. Apariţiile vrăjitoarei în vârtej de fum sau a rochiei de bal a Cenuşăresei în vârtej de frunze - foarte frumoase, impresionante. Plus câteva rezolvări originale. E drept, regizorul nu face exces de efecte şi e bine aşa. Are din toate câte puţin.

Desigur, la bilele albe, cele care cântăresc greu în proiectul său, trebuie menţionate prezenţele lui Johnny Depp în rolul Lupului (la el cu alură de gangster cu dinte de aur) şi, desigur, Meryl Streep în rolul vrăjitoarei. Aceasta trece prin transformări, de la foarte machiată (unul din departamentele care a lucrat serios aici, foarte bine) la foarte frumoasă. Vrăjitoarea ei cu păr albastru are costume create de Colleen Atwood, minunate, de colecţie. Trebuie să vedeţi filmul - căci în trailer machiajul ei pare fals, neconvingător - ca să îi descoperiţi forţa.

De asemeni, nu numai prezenţele unor actori contează, ci şi vocile lor. Îi descoperi aici cu mare plăcere pe unii dintre ei. Chris Pine, în rolul Prinţului sortit Cenuşăresei, comic, impetuos, face unul din rolurile vieţii. E foarte bine că se orientează spre comedie, că poate să cânte aşa. Duetul cu celălalt Prinţ, al Prinţesei Rapunzel - Agony - este unul din cântecele filmului. Anna Kendrick o joacă pe Cenuşăreasa şi are o voce clară, cristalină, foarte bună. Şi, în mod neaşteptat pentru mine, Emily Blunt, în partitura cea mai solicitantă a Soţiei Brutarului, cea care declanşează toată povestea.

Umor există şi aici, însă mai puţin decât în musical. S-a renunţat la unele elemente prea provocatoare pentru un film al Casei Disney, dar au rămas şi aşa destule. Mai întunecat decât orice altă montare, filmul miră şi te lasă perplex prin ineditul poveştii. Se păstrează ca în musical o voce a naratorului, cel care adaugă amănunte din poveştile fiecăruia.

Muzica veselă, sprinţară, te poartă mai departe pe negândite. Fiecare personaj este urmărit pe rând, cu încercările lui de destin. Sunt rezolvări şi explicaţii aparte pentru lucrurile ştiute. Şi asta e interesant.

Nu e noaptea magică de Sânziene, doar o Lună Roşie care-i sminteşte parcă pe toţi. În pădurea aceasta în care drumurile duc parcă în acelaşi punct. Cenuşăreasa de aici fuge de mai multe ori de la bal şi are timp să se îndoiască de rolul de soţie princiară. Nu îţi pierzi răbdarea o clipă, eşti doar curios. Atunci când crezi că se termină, filmul şi musicalul merg cu şiretenie mai departe. Este pagina aceea lipsă când te întrebi ce poate să facă o Scufiţă mică fără bunica ei sau ce se întâmplă cu Prinţesele după sărut şi nuntă.

Însă, pe măsură ce se apropie de sfârşit, apar rezolvări şi arii cu cele mai emoţionante cuvinte. Versurile au mare impact aici. "No One Is Alone" vă intră în minte şi inimă, iar finalul care explică tot, mult mai grav decât spuma şi gluma de până atunci, vă dă de gândit. "Children Will Listen" cred că e cel mai bun lucru pe care l-am auzit vreodată într-un musical, cu cel mai motivaţional, pozitiv mesaj. Pentru această concluzie face să vedeţi filmul. "Ai grijă ce spui, copiii ascultă. Învaţă-i cum să fie. Dorinţele sunt copii". Multe lecţii de învăţat, de ţinut minte, indiferent de vârstă.




 Toate articolele despre Into the Woods


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer