Sunhi nu doar că nu e cum o văd ei, dar s-ar putea la fel de bine să nu existe. Regizorul are grijă să lege toate firele narative într-un univers (aproape) perfect realist, dar o indiscutabilă calitate rashomoniană străbate filmul. Sunhi interacţionează cu fiecare separat, în timp ce bărbaţii se întâlnesc doi câte doi şi în final toţi trei. Final din care Sunhi alege să se excludă. E o acţiune cu alibi narativ, Sunhi e în parc cu profesorul, iar apariţia neaşteptată a celorlalţi doi îl face pe profesor să-i trimită un mesaj de avertizare pentru a evita situaţia jenantă. Din punctul de vedere al logicii personajelor însă (a cui este povestea pe care o aflăm), regizorul Hong Sang-soo evacuează personajul principal din universul filmului, iar spectatorul e invitat să se plimbe prin parc alături de cele trei personaje secundare masculine, şi să se întrebe alături de ei: "Unde e Sunhi? Are tendinţa să dispară... câteodată nu poate fi găsită ani de zile".
Evident punctul de vedere al personajelor masculine în finalul filmului nu este identic cu punctul de vedere al audienţei: spectatorul ştie mai multe, a urmărit-o pe Sunhi de la început, a văzut-o în relaţie cu fiecare dintre cei trei bărbaţi, dar şi cu alte personaje mai puţin importante. O a doua privire asupra filmului, una care să nu fie permanent furată de tehnica şi umorul unui regizor care ştie să spună o poveste, va dezvălui că nici spectatorul nu ştie mare lucru despre acest personaj: Sunhi e o fostă studentă a facultăţii de film care îşi face apariţia în campus după un an de absenţă pentru a cere o recomandare unui fost profesor. I-am înregistrat toate reacţiile şi i-am acordat prezumţia de tridimensionalitate, dar personajul principal al acestui film este mai mult formă decât conţinut.
De fapt, spectatorului i-a fost jucată o lecţie de montaj kuleşovian. Sunhi este o imagine pe care o citim în raport cu imaginea care îi este ataşată la un anumit moment: studentul, regizorul, profesorul. Spre deosebire de experimentul lui Kuleşov, relaţia dintre referent şi referenţiat este inversată. Nu studentul, regizorul, profesorul sunt puşi în scenă pentru a da un sens personajului principal, ci Sunhi este construită pentru a reflecta personajele secundare. La începutul filmului Sunhi primeşte un portret (recomandarea profesorului) pe care pare că şi-l însuşeşte ca pe o oglindă. La nivel strict narativ, înţelegem că e o persoană slabă, dornică să accepte calităţile şi incapabilă să conteste oglinda atunci când îi livrează defectele. Mai târziu, ajunge să-şi folosească puterea de seducţie pentru a primi o oglindă mult mai flatantă (care dintre cele două oglinzi e mai aproape de adevăr e imposibil de spus, iar pentru nivelul doi de interpretare este irelevant). Privind din cealaltă parte însă, putem interpreta că oglinda nu o ţine profesorul, ci fosta studentă, şi că nu Sunhi îl foloseşte, ci dimpotrivă, se lasă folosită şi îi livrează ce vrea să vadă. Cu alte cuvinte, să ne închipuim nu că Ivan Mosjukin vede o farfurie cu supă şi îi este foame, ci că îi este foame şi vede o farfurie cu supă.
Astfel, profesorul are nevoie de o studentă care să îi confirme vocaţia (de asta îi schimbă recomandarea) şi de o iubire platonică şi contemplativă (el îşi petrece majoritatea timpului pe o bancă, admirând frunzele copacilor şi vântul şi mutându-se în funcţie de soare); fostul prieten e cuprins de îndoiala artistului asupra propriei valori, şi de o iubire neîmplinită care îl consumă, dar în acelaşi timp îl face să creeze (la un moment dat îi spune "Toate filmele mele sunt despre tine."), iar Sunhi îi furnizează exact starea de incertitudine care să îl menţină în stare de creaţie (când el o întreabă de ce s-au despărţit ea îi răspunde "Îţi zic mai târziu."); regizorul şi colegul mai mare şi-a părăsit nevasta şi locuieşte singur - dintre cei trei e singurul care primeşte o gratificare erotică.
Privit din acest unghi, titlul filmului capătă şi el un alt sens. Fie că o privim doar ca idee abstractă (ca pe o muză sau ca pe un joc al regizorului), fie că rămânem cu explicaţiile la nivel narativ (un personaj care face asta în mod conştient), Sunhi e până la urmă a lor, pentru că primeşte proiecţiile acestor bărbaţi şi le întoarce o imagine care să le confirme existenţa.