Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Història de la meva mort / Povestea morţii mele

Casanova şi Dracul intră într-un bar - Història de la meva mort / Povestea morţii mele


Film Menu, iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În timpul unui workshop despre critica de film, Albert Serra, regizorul filmului Historia de la meva mort, care a şi câştigat marele premiu la Locarno în 2013, a spus despre filmul lui că este unfuckable. Rugat în timpul unui interviu să ofere mai multe detalii în legătură cu acest episod, Serra a susţinut că filmele sale sunt unfuckable în ideea în care trebuie să iei filmul ca un tot unitar sau deloc. "Filmele sunt atât de radicale şi speciale în sine încât devin imposibil de criticat. Pur şi simplu nu sunt greşeli, nu poţi găsi nimic rău de zis. Nu sunt neapărat perfecte, ci mai degrabă conceptul este unfuckable." Şi chiar şi fără să fi văzut filmul, nu e greu să-l crezi pe cuvânt pe Albert Serra dacă ai la îndemână informaţia conform căreia regizorul a filmat peste 400 de ore pentru Historia de la meva mort, din care a selectat doar două ore şi jumătate.

Filmul, a cărui acţiune se desfăşoară în secolul al XVIII-lea, prezintă povestea întâlnirii dintre un Cassanova îmbătrânit şi Dracula, undeva în sudul Carpaţilor (la un moment dat, unul din personaje chiar vorbeşte în română, Serra filmând în România a două jumătate a filmului). Prima jumătate a filmului, însă, este fixată undeva în Elveţia, iar cadrul de început înfăţişează o petrecere în aer liber, noaptea, în care toţi stau adunaţi în jurul mesei, vorbesc şi mănâncă cu mâna la lumina lumânărilor. Atmosfera intimă este accentuată de sunet, iar progresia şi intimitatea petrecerii sunt reflectate în sunetul paharelor şi al farfuriilor, care se împleteşte cu sunetul greierilor, în murmurul indistinct al vocilor peste care, din când în când, se evidenţiază râsul, niciodată strident, al unei tinere ameţite de alcool.

Frapantă chiar de la început pentru un film de epocă este naturaleţea dialogurilor, lucru neobişnuit pentru un costume picture tipic, care de multe ori îşi concentrează atenţia pe reproducerea fidelă a epocii, uneori mergând până la adecvarea (sau măcar o încercare de adecvare) vocabularului şi a topicii din dialoguri la secolul reprezentat. Deşi primele replici inteligibile rostite de personaje sunt atât de departe de secolul al XXI-lea, vorbind despre dificultatea unui scriitor de a termina de scris un poem (nu e vorba de un simplu blocaj, personajul tot încearcă să-l scrie de doi ani), regizorul reuşeşte să obţină efectul de naturaleţe, fără ca personajul să pară pedant (e drept, poate personajul în cauză împrumută ceva din aura artistului romantic, consumat de actul creaţiei, însă asta nu ştirbeşte nimic din naturaleţea cu care actorul îşi rosteşte replica). Preferinţa regizorului pentru actori neprofesionişti (rolul lui Casanova este interpretat de Vicenc Altaio, curator pentru o galerie în Barcelona, nu actor) şi maniera lui de a lucra cu aceştia constituie alte două elemente ce contribuie la sentimentul de naturaleţe.

Într-un interviu cu Mark Peranson, Albert Serra recunoaşte că nu face niciun fel de repetiţie cu actorii şi că prima zi de filmare este şi prima întâlnire dintre regizor şi actori (după casting, desigur). Şi totuşi secretul lui în privinţa dialogurilor, a spontaneităţii lor şi a modului în care curg, vine din faptul că regizorul improvizează şi, pe lângă improvizaţie, editează şi modifică dialogurile la montaj. Exemplificând pe o secvenţă în care Carmen stă pe malul lacului alături de Dracula, regizorul spune că a înregistrat două ore de dialoguri improvizate pentru această secvenţă, care apoi au fost mixate şi potrivite întocmai ca o poezie dadaistă. Datorită faptului că personajele sunt filmate din spate, a fost mult mai uşor pentru regizor să potrivească la montaj o întrebare cu un alt răspuns şi viceversa. Însă munca nu a fost uşoară şi a necesitat transcrierea pe hârtie a celor două ore de improvizaţie, studierea materialului şi apoi mixarea lui. Filmul, deşi are în centru personaje celebre precum Casanova şi Dracula, este complet opusul definiţiei a ceea ce s-ar numi un crowd-pleaser. În prima parte, care se concentrează doar asupra lui Casanova, are un ritm foarte lent, în care personajul poetului, cel care apare încă din primul cadru vorbind despre dificultatea de a duce la bun sfârşit un poem, discută despre artă, flirt şi femei cu Casanova. Fără să fie explicit în niciun moment, filmul reuşeşte să inducă ideea de libertinaj sexual prin intermediul unor secvenţe precum cea în care râsul lui Casanova se aude de sub fusta unei domnişoare, doar pentru ca apoi să-l vedem scoţând capul de acolo, beat de încântare, ştergându-şi urmele de fecale de la gură.

Plăcerile scatofile sunt accentuate de o scenă bizară şi amuzantă în care îl vedem pe Casanova alergând pe holurile casei sale din camera cu pianul în dormitor, în tradiţionalii pantofi cu toc purtaţi în acea perioadă de nobili, grăbindu-se să folosească oala de noapte. Camera rămâne două minute asupra personajului şi a încordării încântate pe durata în care foloseşte oala de noapte. Într-un final, camera surprinde şi satisfacţia cu care Casanova îi arată servitorului său, Pompeu, oala de noapte, parcă aşteptând ca cel din urmă să-l felicite pentru rezultat. Efectul bizar, dar şi amuzant, al secvenţei este accentuat de faptul că tonul general de până atunci al filmului este foarte serios, acompaniat, de asemenea, de un ritm lent, greoi, în care se vorbeşte despre poezie şi se fac trimiteri la Voltaire.

Opoziţia dintre personajul poetului din prima parte a filmului, care ar întruchipa într-o oarecare măsură un precursor prototip al idealului romantic de autor, chinuit de misiunea aproape sacră de a crea şi de a scrie şi caracterul raţional al lui Casanova, care citează din Voltaire, îşi găseşte un ecou în a doua parte, când spiritului iluminist al lui Casanova şi senzualităţii acestuia i se opun spiritul întunecat, malefic, violent, iraţional, dar şi romantic, al lui Dracula. Atât Casanova, cât şi Dracula, au în comun unele trăsături, şi anume dorinţa carnală, plăcerile lumeşti, însă, dacă primul încearcă să intelectualizeze fiecare instinct şi să-i găsească originea, celălalt este situat temperamental la antipod.

A doua parte a filmului, aşa cum am menţionat anterior, se desfăşoară undeva în zona de sud a Carpaţilor şi surprinde flirturile lui Casanova şi ale servitorului sau, Pompeu, cu fetele şi servitoarea familiei la care stau. Personajele stau la masă, vorbesc, Casanova povesteşte despre călătoriile sale, despre mersul la operă, despre cinele sofisticate, amintind în treacăt şi de efectul afrodisiac al scoicilor. Apariţia personajului lui Dracula este probabil una dintre cele mai discrete din toată istoria filmului, spectatorul putând să identifice exact numele lui abia pe genericul de final.

Mai mult decât atât, acesta este surprins din spate în primul cadru al apariţiei sale. Tonul grav pe care îl ia filmul odată cu apariţia lui în naraţiune devine din ce în ce mai apăsător pe măsură ce povestea se apropie de final. Regizorul îşi permite, însă, tot felul de excentricităţi chiar în momentele cele mai tensionate. Spre exemplu, într-una dintre ultimele secvenţe, care îl surprinde pe Pompeu discutând cu servitoarea în timp ce mănâncă cu poftă un măr, vedem cum privirea servitoarei cade din ce în ce mai des pe gâtul dezgolit al bărbatului. Inevitabila muşcătură vampirică nu întârzie să apară, însă ea nu e însoţită de senzualul şi tradiţionalul "aaahhh" al celor care cad pradă muşcăturii de vampir, ci dimpotrivă, Pompeu rămâne imobil, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Muşcătura se termină sec cu un brânci pe care Pompeu i-l dă fetei, nici măcar acesta foarte violent. În următorul cadru îl vedem pe bărbat cum se îndepărtează alergând încet, greoi şi tâmp, prăbuşindu-se după doar câţiva metri. Reacţia ca spectator în faţa unei astfel de secvenţe ce apare într-un moment foarte tensionat al filmului este de pură uimire, întrucât nu realizezi exact ce s-a întâmplat, nici dacă personajul a murit sau nu. Parcă făcând abstracţie de bizareria secvenţei, Albert Serra continuă povestea pe acelaşi ton tensionat, arătându-ne cum lupii încep să tragă cadavrul lui Pompeu în pădure.

Finalul filmului sugerează moartea lui Casanova, deşi nu o prezintă în mod explicit. Dracula, venit în încăperea în care Casanova doarme întins pe jos, îl priveşte, ultimul cadru arătându-l pe Casanova, brusc conştient de prezenţa lui Dracula în cameră, deschizând ochii.





 Toate articolele despre Història de la meva mort / Povestea morţii mele


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Luca


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer