O rampă taie scena în spaţii inegale. Pe partea cea mai mică - o mescioară rotundă, de dimensiuni pricăjite, cu picioare neregulate. Pare nesemnificativă. Curând devine centrul tuturor energiilor. Maligne! Este spaţiul "consacrat", câmpul de desfăşurare a celor trei încarnări ale principiului Răului. În acest loc meschin, îngust, cele trei apariţii care invadează o moară singuratică se zbat cu încrâncenare, fiecare chinuit şi chinuindu-l pe celălalt. Se smulg, se târăsc, încalecă unul peste altul. Viermuiesc cu pocnete şi plesnete reprimate, într-o mişcare continuă, rapidă, înnebunitoare. Pe măsuţa aceea mică se dă lupta fizică pentru supremaţie. Pentru plăcerea de a-l domina pe celălalt. Fără nici o altă finalitate. Cei trei alunecă în poziţii mereu schimbate, care se succed cu ritm ameţitor, însoţindu-se, în fiecare moment, de gesturi violente. Ajung unul peste altul, într-o zvârcolire continuă, cu trupurile din ce în ce mai contorsionate. Fac o pauză scurtă pentru a relua imediat tumultul. Viermuiala nu are capăt, tensiunea rămâne insuportabilă pe tot parcursul spectacolului.
Un spectacol de teatru-dans, cu o epică susţinută şi o extraordinară aură de medievalitate: Moara de la Figura Stúdió SzÃnház din Gheorgheni, în coregrafia lui Uray Péter. O performanţă care ar merita să facă circuitul lumii, o demonstraţie de dans-contact care ţine spectatorul cu răsuflarea tăiată de la început la sfârşit. Cei trei actori-dansatori, Barabás Árpád, Polgár EmÃlia, Fehérvári Péter, exemplu de virtuozitate, sunt actorii visaţi de orice regizor-coregraf: plastica trupurilor lor are o forţă inimaginabilă. Ca şi expresia pe care o iau feţele. Cinismul, răceala şi devotamentul fără breşă cu care fac Răul sunt impregnate - s-ar zice - în trăsăturile actorilor. Personajele lor se achită de misiunile din anticamera morţii, sârguincios, cu temei, cu o determinare în care nu se strecoară nici un dubiu. Mişcările rapide şi şuierăturile îi arată duşmani şi în acelaşi timp solidari. În paradigma amoralităţii în care se învârt ei, principiile funcţionează altfel. Maleficul are legi diferite, iar coregraful este atât de inteligent, încât să nu le dubleze de nici un comentariu etic. Le lasă să se desfăşoare pe scenă într-un dans atavic, de o brutalitate implicită.
Efortul actorilor-dansatori îmbrăcaţi în costume grele, din materiale pline, cu haine de piele peste care plesnetele câştigă în acustică (decor şi costume Bocskay Anna), depăşeşte orice cuantificare previzibilă. Devotamentul lor este mult peste limitele fireşti, pare inuman, căci tot spectacolul înseamnă un tăvălug de mişcare într-un ritm atroce. În prestaţia celor trei actori câştigă amploare forţa stihială - stihii şi încarnează personajele lor -, evidentă mai cu seamă în cele câteva clipe bune în care muzica după care dansează se încheagă din propriile răsuflări la unison. Este un viscol de răsuflări şuierate, de forţe care se armonizează în slujba distrugerii. O vâltoare de energii ţinute în mişcare cu tenacitate. Nimic nu rezistă forfotei şi capacităţii lor concertate de nimicire. Cu atât mai puţin vieţile prăpădite ale muritorilor - morarul, fiul său (Szekrényes László şi Bajkó László) nelămuriţi – a căror zbatere obstinată, din instinct de autoconservare, rămâne fără putere.
Pentru fiecare dintre cele două victime regizorul-coregraf Uray Péter imaginează o luptă pe viaţă şi pe moarte, cu pierderi temporare de poziţie şi revenirile spectaculoase ale celor trei îngeri ai distrugerii. Pe feţele lor glaciale, de o răutate intangibilă se instalează subtil rânjetele învingătorilor. Subtil, căci nimic din bluff-ul şi ghiveciul obişnuit, din cacealmaua maniheistă a filmelor comerciale despre forţele distrucţiei nu e de găsit aici. Dimpotrivă, răul letal pare să cuprindă fiinţa centimetru cu centimetru, principiul viului se sufocă treptat, după fiecare luptă dată cu încrâncenare.
Vitalitatea se scurge pentru a lăsa loc mişcărilor neputincioase şi tânjirii după viaţă. Nici prospeţimea Miresei (Blénessy Enikő, gracilă, gingaşă, cu o feminitate plină de candoare) care se străduieşte din răsputeri să redea forţa iubitului său, nici încercările disperate ale muribundului nu sunt de ajutor.
Deşi lipsit de atuul cuvintelor, regizorul marchează distinct fiecare personaj, concepând, numai prin mişcare, portrete complexe. Relaţia se stabileşte, în fiecare dintre situaţiile spectacolului, între grupul de forţe compact al celor trei şi unul dintre muritori. Construcţia lui Uray Péter e simetrică, rotundă, cu început şi sfârşit similare. Povestea, simplă cum pare, naşte o tensiune insuportabilă. Şi, dacă astăzi noţiunea de Catharsis nu ar fi devenit cu totul superfluă, cu siguranţă că printre spectacolele în care ar fi de găsit se numără şi Moara, una dintre cele mai valoroase producţii de teatru-dans, româneşti sau străine, văzute vreodată pe aici.