Aki elzárja az éjszakát / Cel care închide noaptea trezeşte rana vinovăţiei

După interferenţe numeroase teatru - film, prezentul artistic ne pune în faţă incitante şi spectaculoase translaţii tematice film - teatru. Glisările acestea au devenit realităţi inerente în multe cazuri, iar Teatrul Maghiar din Cluj continuă să avanseze pe această linie, după mult apreciatul Strigăte şi şoapte (Premiul pentru Cel mai bun spectacol, premiul pentru Regie - UNITER, 2011), spectacol construit de Andrei Şerban după filmul lui Ingmar Bergman.

Premiera din octombrie 2014, inseriată tendinţei semnalate, este tulburătoarea montare a regizoarei Nona Ciobanu după filmul Portarul de noapte, realizat de Liliana Cavani în 1974. Managerii teatrului clujean au avut în vedere apropiata sumbră comemorare a celor 70 de ani de la holocaustul din Al Doilea Război Mondial. Ziua stabilită la nivel mondial a fost 27 ianuarie, întrucât la 27 ianuarie 1945 supravieţuitorii din lagărul de la Auschwitz au fost eliberaţi. Şi a venit ziua de 27 ianuarie 2015. Chiar în această zi a memoriei genocidului, în sala studio a teatrului a avut loc spectacolul Cel care închide noaptea, titlul simbolic ales de regizoarea şi scenarista Nona Ciobanu, autoarea prelucrării materiei epice după filmul amintit.

O perdea neagră ameninţa, dintr-o clipă în alta, să se reverse, să acopere, să asfixieze mai întâi pe spectatorii din primul rând de scaune, apoi şi pe ceilalţi. Primul semn de agresiune. Când ea s-a ridicat imperceptibil, spiritul răului a năvălit literalmente pe scenă sub forma unei hărţuieli fizice de o violenţă extremă. O luptă corp la corp între o femeie şi un bărbat, eroii spectacolului: Hanna, în interpretarea superlativ excentrică a minunatei actriţe Györgyjakab Enikő şi Max, în interpretarea nu mai puţin remarcabilă a lui Viola Gábor. Hanna în postură de ex-victimă. Max în postură de ex-călău. O confruntare de tip sado-maso, cu rolurile mereu schimbate între parteneri de-a lungul reprezentaţiei, chiar de mai multe ori. Când este ea călăul, când este el victima. Când se insinuează tandreţea, când răbufnesc resentimentele. Un joc de o cruzime înfiorătoare, cum n-am mai văzut. Cei doi actori îşi sfâşiau, la propriu, pielea de pe ei. Şi această luptă tensionată, cu intermitente acalmii, ţine aproape până la sfârşitul idilizat, neconvingător. Un joc epuizant pentru actori, dar şi pentru spectatori. Cum zicea cineva, abia aştepţi să scapi din tortură. Dacă regia şi-a propus acest obiectiv brutal - şi cu siguranţă este cel mai puternic evidenţiat, dintre altele posibile - trebuie spus că l-a atins cu asupra de măsură. Violenţa fizică, cioburile de la paharul spart, sângele, lanţul sunt în măsură a tulbura orizontul de aşteptare al spectatorului. Sunt aduse în prim plan spectrul răului, vinovăţia şi vindecarea prin iubire.

Ce a stat la baza acestei sufocante hărţuieli? O poveste pe care piesa n-o spune coerent, dar spectatorul o recompune din secvenţe. Amândoi sunt prizonierii trecutului lor comun: el ca ofiţer nazist într-un lagăr; ea ca deţinută abuzată sexual în acelaşi spaţiu carceral. Se întâlnesc întâmplător după 13 ani de la terminarea războiului, într-un hotel din Viena. Max e recepţioner, Hanna e soţia unui celebru dirijor aflat în turneu. Chingile istoriei îi constrânge să-şi redefinească relaţia. Max e supravegheat de anchetatori şi urmează să fie demascat. Hanna intră de bunăvoie în această "cuşcă a destinului lor" din care nu vor mai ieşi. În spectacol, aceasta apare efectiv în final, sugerând imposibilitatea voluntar aleasă de a nu se mai întoarce niciunul din ei în prezent. Este soluţia, în rezumat, a filmului. De altfel, Nona Ciobanu apelează, nu de puţine ori, la imagini proiectate pe pereţii camerei pentru a aduce trecutul personajelor mai aproape de noi. Cel care închide noaptea e un spectacol răvăşitor prin directeţea mesajului şi prin jocul fulminant al actorilor. Dacă vrea cineva să vadă ce înseamnă dăruire şi sacrificiu pe scenă, să meargă neapărat la acest spectacol. Györgyjakab Enikő şi Viola Gábor îi va convinge că strălucitoarea glorie a actorului ascunde mult chin.

Mă aşteptam ca la sfârşit să cadă din nou perdeaua neagră peste acest coşmar pentru ca noaptea aceea, trăită in extremis de cei doi protagonişti, să rămână definitiv închisă între barierele unui timp tenebros, ireversibil. N-a căzut, dar ea ar trebui să cadă mereu, simbolic, în realitatea, din nefericire, nelipsită de atrocităţi sau abuzuri asemănătoare.