Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Acea zi de vineri. August 1982

Teatru-dans de Andras Lorant - Acea zi de vineri. August/1982


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sunt atât de rare spectacolele de teatru-dans din România, încât orice apariţie merită semnalată. Singurele ocazii când publicul român mai are acces la gen se datoresc Centrului Maghiar, Consiliului Britanic (British Dance Festival din 1977 rămâne un reper) sau Centrului Cultural Francez. Teatrul-dans este o apariţie sporadică în România, trupele vin, dau o reprezentaţie şi se duc. Cât despre producţia românească, s-a scurs mult timp de la HaMMam, în regia lui Mihai Mihalcea, iar mixtura ofertantă între teatru şi dans pare să fi devenit inexpresivă atât pentru coregrafii, cât şi pentru regizorii din România. Cu atât mai fericit e, aşadar, cazul celor două montări prezentate în Festivalul Internaţional de Teatru [email protected] de la Sf. Gheorghe: Moara, de la Studioul Figura din Gheorgheni (care a obţinut şi Premiul publicului) şi Acea zi de vineri. August/1982.

Scenariul lui Andras Lorant, pentru Acea zi de vineri. August/1982, producţie a Teatrului "Andrei Mureşanu" din Sf. Gheorghe, pleacă de la romanul Porumbelul de Patrick Suskind. Dar, cum regizorul eludează cu totul atât naraţiunea, cât şi cuvântul, legătura cu textul pare să fi fost relevantă numai la momentul de început al creaţiei. Ceea ce rămâne şi halucinează publicul sunt imaginile de uluitoare picturalitate, cromatica puternică, în alb, negru şi roşu, ca şi bizareria unui parcurs artistic. Acesta recuperează locul central al frumosului pe scenă pentru a-l integra unui abur suprarealist.Scena se umple de stranietate prin mixtura de gesturi cotidiene (mâncatul merelor de ex.) şi obiecte domestice puse în relaţie cu un corpus de imagini şi mişcări fără referent în realitatea imediată.

În adecvare perfectă cu intenţia regizorului, concepţia scenografică a lui Horaţiu Mihaiu, esenţializată în nuclee de semnificaţii, stimulează aceeaşi alunecare, abia perceptibilă, din realitatea imediată în non-realitate. Răsucind raporturile fireşti, scenograful alătură o faţadă, exterior de clădire pietruită, cu obiecte civile: de o parte a scenei closetul, de cealaltă, chiuveta imundă. Din juxtapunerea interiorului cu exteriorul decurge o tensiune implicită, îngropată printre obiectele domestice. Spaima aceasta indistinctă se asortează bine cu imaginile suprarealiste, compozite ale spectacolului, unde rochiile negre mulate pe corpul actriţelor se întâlnesc cu voaluri de mireasă (costume de Amaryll Ambrus) şi cu feţele glaciale ale actorilor.

Punct şi contrapunct pare să fi fost opţiunea regizorală pentru spectacolul derulat într-un ritm frânt, reproducere a dinamicii pulsionale fireşti, prin alternanţa secvenţelor statice cu mişcări arhiîncărcate emoţional sau senzorial (ex. Fatma Mohamed stând pe scaun). O curgere de imagini rafinat plastice, zguduitoare (mai cu seamă la începutul şi finalul spectacolului) acoperă zbaterea pulsatilă, străbătută de momente de luciditate şi reflecţie, a cuplurilor coagulate datorită hazardului, trăind nostalgia covârşitoare a sensului intersectării lor. Feţele sugestive ale actorilor (David Kozma e doar unul din multele exemple) lasă să se citească încremenirea într-un proiect pentru care lipsa de finalitate şi conştiinţa propriei inutilităţi au devenit regulă. Tehnica e cea amintită: de la obiectele, situaţiile şi posturile obişnuite (doi oameni se întâlnesc, beau, într-o perspectivă diurnă care încet-încet îşi pierde atributele firescului), planurile derapează către gesturi care nu mai sunt familiar-recognoscibile. Unghiurile realităţii scenice se întreţes cu o tensiune nelămurită, insinuată doar la început, pentru ca apoi să ia formele şi mimica spaimei îngheţate. Stratul cuvintelor a dispărut, dar mişcările actorilor-dansatori lasă să se deducă un conglomerat de senzaţii. Luate una câte una, rămân nelămurite. Percepute în ansamblu, compun un soi de hiperluciditate dublată de o stranie amăreală. Spectacolul se poate traduce şi ca discurs despre neasortarea genului feminin şi masculin.

Un tragism implicit se citeşte în contrastul dintre înfăţişarea graţioasă a personajelor feminine şi zădărnicia frumuseţii lor. Fiinţele acestea gracile, de o senzualitate paradoxală, sufocată şi obstinată în acelaşi timp, se mişcă într-un halou tragic. Vulnerabilitatea lor frământată şi autoreprimată se ascunde printre aşteptări şi o ratare de proporţii, înghiţită în doze zilnice.

Între siluetele frumoase, puse de coregraf în posturi de feminitate intensă şi autoreflexivă (ca personajul Cameliei Paraschiv sau al Fatmei Mohamed), şi textura din nelămurire şi curiozitate lacomă din care sunt plăsmuite personajele masculine se cască un hău de senzaţii. Lipsite de mijloacele analizei, personajele încremenesc din timp în timp în etapele proiectului lor existenţial pentru a continua cu mişcări fluide (performanţa actorilor Mirela Bucur Pal, Nadia Sarmaghitan, Inna Andriuca, Barabas Arpad, Florin Vidamski, Daniel Rizea e de salutat).

Ceea ce deosebeşte spectacolul lui Andras Lorant de producţiile româneşti de dans contemporan, de obişnuita lor caricatură stearpă, de pocirea deliberată a frumuseţii prin atitudinile neurastenice pe care le îmbracă corpul e ponderea redusă a grotescului. Dimpotrivă, spectacolul său se remarcă prin cultul pentru frumos, prin acceptarea senzualităţii trupului, în ceea ce presupune graţie, eleganţă, armonie. În Acea zi de vineri. August/1982 frumosul e privit cu consideraţie, ca valoare în sine, separată de depresia devoratoare din atâtea alte spectacole sau de grotescul generat de inversarea raporturilor fireşti ale armoniei.

Spectacolul îl recomandă pe Andras Lorant ca pe un regizor coregraf concentrat pe teatralitate, cu harul de a construi ipoteze scenice percutante. Eliberată de naraţiune, dar şi de violenţă, montarea sa cultivă picturalitatea, mişcările fluide, spălându-le de sincopa neurastenică. Regizorul reface traiectul Frumosului, al cultului renascentist pentru perfecţiunea corpului, colorându-l cu un uşor pigment suprarealist. Iar propunerea are o forţă plastică uluitoare.



 Toate articolele despre Acea zi de vineri. August 1982


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer