Dacă un film reuşeşte, la 40 şi ceva de ani de la prima sa apariţie, să nu îşi piardă calitatea subversivă, atunci el merită cel puţin o discuţie, dacă nu chiar o analiză temeinică. Touki Bouki se desprinde de norma filmelor senegaleze ale anilor '70 şi glisează spre modernism, înlocuind cadrele lungi, peisagistice şi naraţiunea naturalistă cu multe tăieturi de montaj şi inserţii dramatice fanteziste. Combinaţia neobişnuită între elementele de neo-realism / culoare locală, montajul după tipar eisensteinian şi cadrele ce duc cu gândul la Pierrot le fou (Noul Val Francez) transformă filmul lui Djibril Diop Mambety într-un experiment audio-vizual care aduce o lumină cu totul nouă asupra aşa-numitei "experienţe cinematografice africane".
Doi tineri ale căror posibilităţi de alegere se rezumă la tribal sau colonial, visează la un paradis parizian cât mai îndepărtat de Dakar şi cât mai apropiat de adevărata libertate. Mory şi Anta îşi sacrifică simţul moral şi fac orice pentru a obţine suma de bani necesară îmbarcării pe vaporul care îi va duce spre o altă lume. Care dintre iluzii este mai mare? Nici tradiţionalismul şi nici alienarea Occidentului nu înseamnă obţinerea libertăţii. Colonialismul pretinde, însă, că o oferă din plin. Filmul lasă deschise toate drumurile. Cu uşoare adaptări, problematica e valabilă şi astăzi, atât pentru Senegal, cât şi pentru orice alt caz care transformă libertatea într-o chestiune relativă.
Touki Bouki emană nostalgie pentru Senegalul pastoral de dinainte de colonizarea franceză contrastând prin simbolistică şi montaj cu formarea unei societăţi industrializate, de masă, care nu face altceva decât să suprime şi să controleze individul. Simbolurile rămân un important truc al regizorului care alege să folosească minimul de dialog şi maximul de metaforă, alegorie, atât vizual, cât şi sonor. Miticizarea prin obiecte tribale ce apar din când în când în când în cadru este deturnată de jazz modern sau de aerul sofisticat al unei Josephine Baker cântând "Paris, Paris". Dimensiunea sonoră sugerează astfel imensa distanţă dintre cele două lumi, civilizaţii, conturând ferm mesajul politic al filmului.
Regizorul susţine că Touki Bouki a fost conceput într-un moment de criză al vieţii sale, motiv pentru care filmul a fost îndeplinirea dorinţei sale de a arunca în aer mai multe chestiuni. Astfel, deşi naraţiunea iniţială a filmului ar fi fost suficient de consistentă pentru a-l susţine, Mambety alege să experimenteze estetic şi să îmbine idei din cinema-ul politic sovietic cu încercări moderniste franceze ale anilor '60, pe fundalul paletei autohtone africane. Jocul riscant cu normele nu se opreşte aici, întrucât filmul nu se sfiieşte în a prezenta homosexualitatea. De asemenea, conţine o scenă de sex a cărei construcţie estetică poate rivaliza cu a multora devenite memorabile.
Touki Bouki
(Senegal, 1973)
Regia: Djibril Diop Mambety
Cu: Magaye Niang, Mareme Niang, Aminata Fall/