Acest tip de istorie, a neînţelesului, excepţional profesional, are mereu succes, pentru că fascinează şi sensibilizează, cu atât mai mult cu cât aici nu se cade în zona clişeului absolut. Povestea, fiind monumentală în sensul denotativ al termenului, cere clişee, dar dificultatea provine din dozarea potrivită a lor, proces care lui Tyldum îi iese, spre deosebire de James Marsh, regizorul lui The Theory of Everything (ambele candidează la Oscar 2015 şi uzează de cadre asemănătoare). Norvegianul operează, non-linear, cu mai multe perioade; pe tipicul unui puzzle, întâmplări spicuite din diverse timpuri ale existenţei lui Turing converg fluid spre un deznodământ aflat în acord cu aşteptările create şi cu realitatea faptică; faţă de Theory, Imitation izbuteşte să menţină un suspans firesc, să recreeze cu generozitate o modă, să beneficieze de alegeri estetice (mai) fericite şi de nişte actori cu (o mai mare) personalitate.
Filmul îşi păstrează misterul până la final şi oferă un suport amplu de discuţie, reuşind, prin întregul confecţionat atent, să invite la cercetări ulterioare pe chestiunile prezentate. Demersul de faţă e absolut preţios pentru că are foarte puţine din metehnele întâlnite în multe producţii de acelaşi gen şi asimilează cu tact un subiect deloc simplu de transpus pe peliculă.