Matthew Vaughn, regizorul de aici, a fost producător la Lock, Stock & Smoking Barrels şi Snatch şi a regizat Stardust, Kick-Ass, X-Men First Class şi X-Men: Days of Future Past. Aşa că ştim că ştie foarte bine să realizeze scene cu umor şi replici isteţe, cu lupte, urmăriri şi efecte speciale.
Dacă la toate acestea mai adăugăm că este soţul Claudiei Schiffer, că are descendenţă aristocratică şi că e foarte bun prieten cu Mark Strong, înţelegem şi mai mult de ce filmul de acum arată aşa. Kingsman e viu, e altfel, are verva regizorului tânăr şi dorinţa de a fi mai mult decât un film cu spioni gen Bond. Şi reuşeşte la toate aceste capitole. Filmul, aşa glumiţă cum e livrat, te ia pe sus, pe nepregătite şi se amuză cu delicioasă perversitate să arunce în aer clişeele cu agenţi imbatabili, oferind scene originale, uluitoare, foarte amuzante.
Există şi aici, desigur, aerul foarte british, patriotismul, morga şi stilul, gadgeturile tip Bond, însă regizorul ştie cum să parodieze şi să meargă şi mai departe, să lipească umor şi emoţie acolo unde (mai ales în seria veche) nu existau.
Chiar dacă de multe ori seamănă sau aduce cu alte filme cu mentori şi ucenici luaţi de pe stradă - Men in Black (mai ales testele şi dulapurile cu arme) sau Bad Company / Dublura (dexteritatea mâinilor, limbajul), Kingsman îmbină într-un cocktail reuşit note şi tonuri, situaţii şi poze din filme retro britanice, filme cu spioni, cele de acţiune şi SF-uri. Şi, din toate câte puţin, pentru toate gusturile, ca publicul să se amuze şi să aştepte bucuros ce mai urmează.
Bineînţeles, toată lumea va merge şi pentru Colin Firth, căci nu se putea alt actor care să aibă mai mult stil, clasă, ţinută. Şi el e impecabil în acest cel mai fizic rol al său (să-i vedeţi coregrafiile de luptă!). Foarte amuzantă şi găselniţa cu numele ca în legenda Regelui Arthur.
Mari surprize sunt şi Mark Strong, aici potolit rol simpatic, de profesor de teste, o bilă albă, plăcută, a filmului. Şi Mark Hamill, da, Luke Skywalker, cu un fizic şi o vârstă care-l fac de nerecunoscut. Plus negativul - căci orice Bond movie are personajul rău memorabil, cu dispozitive şi scene forte - Samuel L. Jackson, care se amuză aici să distrugă lumea, dar are oroare de sânge şi este peltic, sâsâit.
La toate acestea se adaugă montaj şi imagine de artă, filmări aeriene şi subacvatice, maşini şi avioane conduse din toate sensurile şi o prezenţă feminină letală (la propriu, căci frumuseţea brună de aici e dotată cu picioare neobişnuite), plus scene violente cu bătăi corp la corp. Acestea din urmă, chiar şi când sunt în exces, sunt împinse la absurd şi făcute să distreze. Poate nu împuşcăturile din biserică, dar luptele de pe străzi, stadioane, plaje, da. Desigur, în ciuda glumei, situaţia de manipulare şi control media dă fiori.
Filmul are efecte digitale încă de la genericul isteţ de început, când numele se compun original din bolovanii ce explodează.
În ciuda unei mici burţi de la antrenamente, povestea se arcuieşte şi ţâşneşte cu genunchii la gură. Şi, printre bombe, efecte şi umor, ajunge la marea înfruntare. Iar aici regizorul ne oferă unele din cele mai căpiate jocuri de artificii, delirant colorate în fumul lor, ca efect aproape de calibrul exploziei finale din Dr. Strangelove al lui Kubrick. În 2012, cei aleşi, triaţi pe criterii de clasă, scăpau şi ieşeau în larg, spre noi începuturi. Aici, favorizaţii sorţii, trădătorii, bogaţii lumii au o soartă mult mai ingrată.
Taron Egerton, "bobocul" din film, cu mirările lui, are şarm şi lipici. E convingător cu un copil mic, cu un căţel alături, în trening ca şi în costum. Are destulă carismă să facă din filmul acesta după benzi desenate, la o adică, o serie de succes.