Dar în ultimii ani au ieşit pe marele ecrane multe pelicule de gen, unul mai grandios, mai spectaculos decât celălalt. Mereu, la fiecare premieră, lucruri originale, scene minunate, design nemaivăzut. E greu să ţii acum pasul, cu tehnologia, cu concurenţa, să reuşeşti să aduci noutatea unor retine bombardate zilnic de imagini prelucrate digital.
Noul film marca Wachowski este, bineînţeles, şi acum vizual uluitor. Dens, amplu, cu tensiune şi mici momente tandre, aproape poetice. Nu mai fac ei istorie, dar scriu o filă în cinema-ul universal şi în genul acesta cinematografic. Nu ştiu dacă avem iar parte de o nouă trilogie, asta e altă poveste, rămâne de văzut. Cert e că filmul este strâns în sine, suficient poveştii de aici, de acum. Şi, spre deosebire de Matrix, aduce umor, cantităţi necesare pentru noul gust al publicului.
Echipa de realizatori e compactă, formată din vechi colaboratori de-ai regizorilor, aşa că înţelegem de ce unele departamente te lasă fără suflare. Efectele speciale, în primul rând, cu multe noutăţi, de o frumuseţe hipnotică în 3D IMAX, atât de reuşite în multiplicarea lor. Scenografia - cel puţin cea galactică - cu îmbinările ei opulente de civilizaţie greco-romană şi - găselniţa filmului - arhitectură persană cu volute şi mozaicuri, te bucură cu detalii în fiecare cadru, fără să cheme în amintire scene identice sau asemănătoare din filme celebre de gen mai vechi. Scenografii s-au documentat mult şi cadre pline, gen bazar, au detalii culese de peste tot - antichitate şi arcade gotice, stil romanic şi obiecte-prototip futuriste, decadenţă şi machete renascentiste, catedrală engleză, suflu slav şi accente nipone. Aer clar de anime, de manga, unde orice este posibil şi geografia cadrului nu are nimic de-a face cu istoria, cu realitatea. Şi aici oraşul Chicago pare reconfigurat, îngrămădite în acelaşi spaţiu găsindu-se clădiri moderne de arhitectură ingenioasă tip zgârie-nori de peste tot din lume, toate clădirile înalte-reper de nichel şi sticlă, Guggenheim.
Desigur, costumele nu fac rabat, îmbinând şi ele stilurile - asemenea scenografiei - splendide, fără a avea însă ineditul, explozia de mirare din noua trilogie Star Wars ale Amidalei, de exemplu. Peste toate acestea pluteşte muzica amplă, epică, eroică a lui Michael Giacchino, care mai mult ca sigur va deveni hit şi va intra la Oscarul 2016. Inovatoare, simfonică, cu cor, ritm şi tensiune, bun suflu în cadru pentru suspansul acţiunii, poveştii, pentru căutările iniţiatice.
Ca şi la Matrix, realizatorii au simţul distribuţiei, a chipurilor perfecte. Protagoniştii, Channing Tatum - pe val, cu flexibilitatea lui de dansator şi fizicul pe care şi-l pune iar la bătaie, pentru prima dată cu machiaj evident, cu barbă şi urechi de elf, arată mai bine ca oricând - şi Mila Kunis, cu faţa mică, toată numai ochi şi gene - sunt mai tineri, credibili, iar chimia dintre ei funcţionează mai clar. Însă filmul aduce, în plus de cei doi, iar Chipul neverosimil, aşa cum era Keanu în Matrix. Aici apare Douglas Booth, cu simetria şi senzualitatea lui nefireşti de frumoase, foarte potrivit în rolul moştenitorului care posedă Substanţa (ca şi Mirodenia din Dune), cea care-l ţine tânăr, perfect. Face 23 de ani anul acesta şi are în faţă un viitor strălucit (l-aţi văzut în Worried About the Boy / Povestea lui Boy George?), asta dacă nu va cădea peste el ghinionul actorilor PREA frumoşi, cum s-a mai întâmplat la Hollywood.
Vă atrag atenţia şi asupra funcţionarului de la arhivă, secţia rablagită (bun moment comic referitor la birocraţie), ca să-l preţuiţi, să-l recunoaşteţi pe regizorul Terry Gilliam, maestru SF care se amuză cu acest rolişor.
În mod bizar, filmul a avut o avanpremieră tocmai la Festivalul de Film Independent de la Sundance, iar părerile au fost împărţite. În ciuda acestora (chiar nu era filmul pentru locul şi publicul de acolo), pelicula aduce mult. Mai ales partea extraterestră, care este cu adevărat glorioasă. Poate mai puţin cea terestră, e drept. Lanul de porumb şi ferma, urmărirea prin oraşul cu atâţia zgârie nori nemişcaţi ca fundal, care nu participă nicicum la acţiune, absolut golit de oameni. Însă balansul acesta între lumi, montajul paralel e necesar, explică situaţia şi face diferenţa şi mai clară. Dacă sunteţi cârcotaş, revenirea în prezentul terestru vă va decupla puţin din bucuria acţiunii, însă aici cineaştii au adus de data aceasta umorul şi ca noutate familia rusă, cu problemele lor. Povestea romantică se dezvoltă şi ea cu încetul, existând replici cu lipici şi umor, ca să se depăşească momentul cheesy pentru spectatorii grăbiţi.
Gadgeturile, armele, portalurile pixelate metal topit, găselniţele cu bocancii antigravitaţionali pe care patinează Tatum cu dâre grafice în urmă, navele de luptă cu aspect de păsări preistorice, soldaţii reptilieni ai imperiului, toate atent realizate, iau ochii şi umplu filmul, cadrul. Şi toate cum nu au mai fost până acum. Ideea extratereştilor care au ocupat Terra cu zeci de mii de ani în urmă nu e nouă. Nu are impactul piramidei zburătoare din Stargate şi nici măcar din începutul din Prometheus. Însă explicaţia are un "ce" al ei şi intră logic în poveste. Ideea de sacrificiu uman, de creşă din Matrix-ul cu realitatea lui virtuală se păstrează şi aici, în realitatea extraterestră.
Filmul e plin de cascadorii, iar numele artiştilor de pe genericul de final sunt în calup generos. Acţiunea te ţine aşadar mereu cu sufletul la gură, dintr-o luptă în alta, cu adrenalină din plin. Bătălia finală, mai bună, mai frumos orchestrată ca în Ender's Game, cu loviturile de tun ordonate în şiruri halucinante asemenea clonelor din Star Wars - şi mai frumoasă coregrafie digitală.
Acel The One mesianic din trecut(-ul regizorilor) este acum o femeie, pe jumătate rusoaică. Este un mesaj aici. Protagonistul feminin cu talie mică şi atât de sexy şi ochios, ca în jocurile video, convinge public mult mai divers. E o schimbare de perspectivă, o manipulare afectivă, plăcută. Replicile-sentinţe filozofice sunt doar câteva şi nu au greutate de dogmă, însă sunt digerabile. Contează acum căutările (şi vârsta) regizorilor. "Nu suntem singuri în spaţiu. Contează cine eşti. Timpul este cea mai importantă resursă din Univers."
Încă un basm intergalactic, o poveste romantică interrasială cu final previzibil, aşteptat, dorit. Poveste pe care îţi place să o priveşti, să treci prin.