Pentru că, pînă să intre la apă de-atîta ploaie satelitul postului TV k lumea, am văzut cîteva ore non-stop mega-concertul Live 8, replică vingt ans après la "Live Aid"-ul organizat tot de (sir) Bob Geldof - pe-atunci, dacă nu mă-nşel, doar Bob Geldof. Cu Geldof sau fără, e clar că problema Africii subnutrite rămîne pe tapet & pe agenda liderilor G-8 (care s-au reunit alaltăieri la Edinburgh să pună lumea la cale) şi, dacă mi se permite o părere personală în această chestiune delicată & atît de importantă, aş zice că, pînă să se eradicheze sărăcia în Africa (boală lungă-moarte sigură), ar fi urgent să se facă dracului ceva cu clima asta - altfel, săraci sau bogaţi, din Africa sau din Alaska, o să ne coacem în suc propriu pînă ne-or lua ploile diluviene cu "geopţi" cu tot şi ne vor duce la vale pe apa sîmbetei fără "Life Aid"...
Revenind la concert - transmis în direct exclusiv de postul sus-amintit, care s-a dovedit cu adevărat k lumea -, trebuie să mărturisesc că, pînă să văd chestia asta mega-super-mega (150 de vedete, 12 ore, 9 locaţii diferite - Toronto, Philadelphia, Londra, Paris, Roma, Berlin, Moscova, Johannesburg, Tokyo - şi cîteva miliarde de spectatori branşaţi world wide!!!), nu eram cine ştie ce convins că o cîntare live e mai bună decît una în playback: studioul e sfînt, vocea (pre)lucrată & re-reluată mi se pare preferabilă celei gîfîite & răguşite de pe scenă, iar dacă mai şi trebuie să dai din fund ca să faci show - ce mai: e ca diferenţa dintre cinema & teatru.
Dar am văzut/auzit cîteva superperformanţe care mi-au schimbat părerea; nu, nu Madonna superrăscoaptă, nici Annie Lennox (deşi o prefer oricînd pe Annie dnei Ritchie), nici Dido ("White Flag" a sunat OK, dar "7 seconds" cu Youssou Ndour a fost cam aiurea) şi nici măcar superlegendarii Pink Floyd reuniţi după (alţi) 20 de ani - pe ăştia nici nu i-am prins. Şi, mai ales, nu Coldplay (al cărui superaseptic Chris Martin superspamase internetul ad nauseam...), pe nedrept considerat "cel mai bun grup actual" (ai nu zău, parcă erau Oasis? şi de ce nu Travis? sau de ce nu Keane, autorii cîtorva dintre cele mai "singalong" melodii ever şi-al căror pianist comic/spastic trebuie văzut ca să fie crezut?). Nu; mă refer la Green Day (la Berlin) cu un supervoltaj de hituri culminînd cu "oldie but goldie"-ul "We Are the Champions"; la Black Eyed Peas (la Philly), 100% disjonctaţi & 4Xexcitaţi; şi la REM - al cărui Michael Stipe a urcat pe scena din Hyde Park şi-a spus doar atît: "Hello, we are REM and this is what we do", continuînd cu o versiune absolut antologică a minunatului "Hello, Hello".
Poate Muzica să schimbe Lumea? Eu cred că nu - cum nici Poezia, Pictura sau "Arta şi Cultura în general"... Doar Politica poate. Dar cu Muzica se întîmplă un fenomen, cred, unic în istoria umanităţii. Nu atît faptul, repetat la nesfîrşit, că mega-concertul panmondial din 2 iulie este fără precedent din motive de cifre & bilanţuri contabile (încă un semn că Publicitatea este surioara mai sexy a Politicii), ci această constatare seacă & simplă: nicicînd în istoria umanităţii nu s-a produs, cîntat & ascultat atîta Muzică! Dacă toate vocile, formaţiile, albumele & hiturile care se aud astăzi acasă, pe scenă sau pe stradă, la căşti, în toată lumea, de la Căluşarii la Celine Dion, s-ar da la maximum la unison, s-ar ridica un Turn Babel de sunete pînă la cer... Ozonul (nu-i calambur!) se diminuează, dar Fonosfera creşte şi dac-am putea transforma muzica în ozon, oxigen şi biosferă protectoare ar fi într-adevăr cool. Deocamdată, nimeni nu poate vedea & auzi tot, în acelaşi timp & nonstop: simpla transmisiune a celor 9 concerte simultane a trebuit să zapeze frustrant între un concert şi altul. Doar Dumnezeu poate - şi tot ce putem spera este că, acolo în supraceruri, cu celestele căşti superhifi pe urechi, îi place ce-aude şi poate că şi dansează. "Hello, Hello"!