Film Menu / martie 2015
Wanda
Filmul Wanda (SUA, 1970, regizat de Barbara Loden) rulează joi, 5 martie 2015, de la ora 19:00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi Iulia Voicu.


În 1970, Barbara Loden, actriţă până atunci, face prima sa încercare regizorală, rămasă şi singura până la sfârşitul vieţii ei. Este un punct de cotitură, atât pentru ea, cât şi pentru istoria cinematografului feminin american. Pentru că, în afară de Ida Lupino, nimeni nu se mai angajase în rolul de femeie-regizor pentru un lungmetraj important în America[1]. Iar o categorie importantă feminină din SUA acelor ani rămâne aproape ignorată până la acest film: "floaters - acele femei care nu au o direcţie în viaţa lor, care nu au abilitatea de a-şi construi drumul de la momentul în care se află la momentul în care vor să ajungă, nu au voinţă, nu au ambiţie"[2].

Membră a The Actors Studio, Barbara Loden este cea care a interpretat-o pe Ginny, sora personajului lui Warren Beatty în Splendor in the Grass. Legătura cu regizorul Elia Kazan nu este întâmplătoare, căci Barbara Loden îi va fi devenit a doua soţie. A copilărit în Sud, ca apoi să se mute la doar 16 ani la New York, unde a devenit dansatoare într-un club de noapte şi model pin-up. O declaraţie a Barbarei Loden face ca acest film-cult, în care ea joacă şi rolul principal, să aibă o încărcătură şi mai mare: pare reflexia propriei ei ambiţii de a-şi depăşi limitele ce o încorsetează, de a sparge ideile preconcepute despre propria persoană (atât ale ei, cât şi ale celor din jur). În 1971, declară: "obişnuiam să fiu şi eu aşa, nu aveam identitatea mea, doar eram ceea ce oamenii din jur voiam să devin."[3] Pentru Loden, a fost depăşirea ideii că este doar o fată frumuşică, o faţă expresivă, fără prea multe de zis lumii. Acest film road-trip, o încercare foarte personală, este unul anti-glamour şi, cu toate că e povestea unei femei care ajută un infractor, e totuşi departe de imaginea intrată în istoria pop a lui Bonnie şi Clyde. Nu este în niciun caz o poveste la care femeile obişnuite cu poveşti şi personaje ale Hollywood-ului să aspire şi să se simtă comod urmărind-o, ci una care le zguduie, datorită tonului franc, chiar brutal, prin care abordează imperfecţiunile vieţii feminine debranşate de la standarde, alienarea şi căutările. Filmul a fost destul de ignorat în SUA la momentul apariţiei, dar critica de film din Europa şi festivalurile de film dedicate cineastelor sau problematicii feminine îi acordă atenţie.

Lumea minieră este populată de soţii cu copiii plângând în braţe, o lume în care Wanda nu se regăseşte şi pe care atât de senin o abandonează, pentru a se lăsa pradă vieţii. Această femeie nu are nimic de pierdut, aşa că nu poate fi decât uşurată să divorţeze şi să-şi lase copiii în grija bărbatului. O simplă intrare într-un bar îi schimbă viaţa şi, aşa cum Elise Nakhninian observă[4], îi aduce o relaţie bolnav de instabilă cu un bărbat certat cu legea, care paradoxal, devine singurul lucru stabil din viaţa ei. E singura posibilitate pe care această femeie o găseşte pentru a se simţi utilă, e modul ei de a-şi găsi importanţa, sensul şi identitatea. Comparaţii ale personajului Wandei cu cel al Jeannei Dielman[5], spre exemplu, atrag atenţia asupra raportării acestor personaje feminine la gospodărie şi la tot ce înseamnă rolul în îngrijirea casei pe care societatea îl atribuie femeii: pe când Jeanne Dielman era obsedată de păstrarea ordinii şi curăţeniei în casă, Wanda este cea care eşuează şi refuză însuşirea acestui rol.

Deşi este o filmare de gherilă ancorată puternic în stilistica cinéma vérité-ului, operatorul Nicholas T. Proferes (care a lucrat şi cu Kazan) construieşte adesea cadre picturale, cum ar fi cel în care Wanda merge, iar camera o urmăreşte de la depărtare: în marea de cărbune, ea este singura pată de culoare, total opusă - albă. Sunetul pare să fie doar cel înregistrat de cameră, căci uneori dialogurile sunt greu de auzit şi înţeles. Oricum, Loden a avut noroc până la urmă, căci timp de şase ani de zile a strâns bani pentru film. L-a filmat pe 16 mm, din motive financiare, iar improvizaţia e un procedeu la care a apelat frecvent, de la momente pe care le-a întâlnit în timpul filmării şi care au inspirat-o în construcţia narativă, până la improvizaţia actoricească. Andrew Sarris notează, făcând referire la atitudinea regizorală: "Barbara Loden este, din punct de vedere stilistic, mai mult dură decât suavă, mai degrabă analitică decât rapsodică, aspră şi ciudată, iară nu fină şi graţioasă."[6]

Wanda, această femeie care nu e arătată niciodată într-o casă a ei, se defineşte în mod bolnăvicios agăţându-se de un bărbat necunoscut, un tâlhar alături de care se simte utilă. Povestea neromantizată şi bine înfiptă în realitatea acelui univers american, devine memorabilă, iar Barbara Loden devine "a one hit wonder", voce nu numai unei generaţii de femei, ci chiar a mai multora. Filmul a câştigat Premiul Criticii la Festivalul de la Veneţia în anul apariţiei şi a reînceput să fie proiectat în anii 2000.

Wanda, SUA, 1970
regie şi scenariu: Barbara Loden
imagine şi montaj: Nicholas T. Proferes
cu: Barbara Loden, Michael Higgins, Dorothy Shupenes.


[3] Los Angeles Times, 1971, citat în http://www.thelmagazine.com
[6] The Village Voice Film Guide - 50 Years of Movies From Classics to Cult Hits, editat de Dennis Lim, editura John Wiley&Sons Inc, 2007, pag. 294
Regia: Barbara Loden Cu: Barbara Loden, Michael Higgins, Dorothy Shupenes

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus