Logică şi prejudecată - 12 oameni furioşi

Cu paşi tot mai siguri păşesc pe calea afirmării în arta spectacolului tinerii regizori clujeni. Tudor Lucanu e unul dintre aceştia. Remarcat deja la debut (2012), el confirmă talentul şi în montările anului 2014 de pe scena Teatrului Naţional Lucian Blaga din Cluj. Este vorba despre spectacolele În trafic şi Amalia respiră adânc cu texte aparţinând Alinei Nelega. Ultima lui premieră, care a avut loc în 28 februarie 2015, este 12 oameni furioşi de Reginald Rose şi se dovedeşte a fi chiar o izbândă neaşteptată pentru mine.

Am intrat în sala de spectacol cu inconfortabila impresie lăsată asupra mea de filmul lui Sidney Lumet din 1956 cu Henry Fonda, film văzut la o vârstă prea fragedă, când nu eram încă pregătit pentru dezbateri de asemenea factură. Peliculă alb-negru, spaţiu claustrant, vorbărie nesfârşită, bărbaţi agitaţi, toţi la cravată, într-un cuvânt: monotonie. Nu mă aşteptam ca peste aceste griuri posomorâte, percepute atunci ca ofensatoare pentru spectatorul tânăr care eram, avid după filme de capă şi spadă cu Jean Marais, regizorul Tudor Lucanu să reuşească să arunce culoare, să nuanţeze, să capteze. Şi totuşi a reuşit. După mine, e marea lui izbândă.

Sala în care sunt poftiţi cei 12 juraţi pentru deliberări nu e îngustă. Decorul conceput de Adrian Damian încadrează scena cu opulenţa unor pereţi înalţi, severi, prevăzuţi cu ferestre înalte şi cu o uşă înaltă, sugerând astfel arhitectura palatului de justiţie, cu austeritatea complementară gata instalată înainte de începerea spectacolului. Spaţiul nu e câtuşi de puţin claustrant, permiţând mişcarea în jurul mesei enorme şi sporind mobilitatea personajelor aşezate pe scaune ergonomice. Costumele Adrianei Grand alungă şi ele monotonia, tipizarea stânjenitoare. Unii bărbaţi au cravată, alţii nu, Petre Băcioiu (Juratul 11) poartă papion. Deşi sunt toţi în costum la început, din cauza căldurii înăbuşitoare rămân în sacou sau în cămaşă. Cristian Grosu (Juratul 10) are o cămaşă vernil, cu cravata fără nod aruncată pe după gât, marcând nonconformismul personajului. Nemaisupărtând căldura, Radu Lărgeanu (Juratul 5) ajunge în maiou. Diversitatea psihologiilor şi a profesiilor prinde contur şi în acest mod.
Dar miza spectacolului se pune pe împletirea replicilor juraţilor. Pe confruntările care pun în lumină lupta plină de luciditate cu prejudecăţile şi stereotipiile judiciare. Ei trebuie să dea verdictul în legătură cu o crimă patricidă, analizând acuzaţiile, faptele şi declaraţiile martorilor. Un tânăr de 18 ani dintr-o suburbie urmează să fie condamnat la moarte pentru omor cu premeditare. Peste intervenţii răstite şi reacţii iritante cade pecetea argumentativă a logicii. Purtătorul de drapel al argumentaţiei raţionale este Matei Rotaru (Juratul 8), primul contestatar al vinovăţiei incriminatului. Apariţia lui e discretă şi insinuantă în acelaşi timp. Cu tact matematic, de arhitect cu mintea limpede, el demontează treptat seria mărturiilor. Cu mina lui senină şi glasul blând dar neînduplecat, el deţine "rolul cheie" al confruntării, trăgându-i după el pe ceilalţi unsprezece. E un rol adus pe muchie de cuţit în zona credibilităţii, întrucât Matei Rotaru se desprinde cu greu de delicateţea intrinsecă, mai puţin persuasivă a personajului sau poate a lui însuşi. Dar îndoielile lui pornesc maşinăria reconsiderărilor. Un plus de spontaneitate şi impunere în demonstraţii nu i-ar strica. Altfel, prestaţia lui Matei Rotaru e surprinzătoare, exactă, eficientă, binevenită. Foarte convingător, cu adevărat furios pe "puşlamalele care mint cum respiră" din suburbii, e Cristian Grosu (Juratul 10), bun cunoscător al mediului marginal, dar nerăbdător să pună cât mai repede punct deliberărilor. Grăbit şi nepăsător cu soarta celui judecat e şi Cătălin Herlo (Juratul 7), care trebuie să renunţe la biletele pentru meci din cauza prelungirii discuţiilor. El este tipul practic şi egoist, agent de vânzări care şi-a construit cariera comercializând marmeladă. Pivotul acuzatorilor (Juratul 3 are o firmă de curierat rapid), este mereu iritat, orbit de setea de răzbunare pe o întreagă generaţie de tineri neisprăviţi. Furia acestui "ultim mohican" care cedează în faţa evidenţelor etalate este susţinută cu încăpăţânare până la sfârşit de Ionuţ Caras (Juratul 3), ascunzând motivaţia personală a unui resentimentar. Agresivitatea convingerilor sale frizează psihoza. Stăpânit de înţelepciune acţionează Cornel Răileanu (Juratul 9), dar asta nu înseamnă că e imun la provocări. 

Puţin forţată, hilară chiar, mi s-a părut scena în care sare la bătaie. Publicul râde. Mai calm, dar sever în opinii pare Petre Băcioiu (Juratul 11), un dom elegant şi blajin, ceasornicar de profesie. Neutru şi şters apare vulcanicul din alte roluri Ovidiu Crişan (Juratul 1), preşedintele juriului, conducătorul şedinţei, antrenor sportiv, aparenţă cerută de partitură, fireşte. Dornic să meargă pe firul argumentelor pentru a descoperi adevărul e Ruslan Bârlea (Juratul 2), un novice, întrucât n-a mai fost jurat. Miron Maxim schiţează în Juratul 4 un bărbat rigid în gândire, închis în meseria lui de agent de bursă. Mai uşor convins se lasă Radu Lărgeanu (Juratul 5), dispus să se adapteze împrejurărilor. Împotrivire firavă exhibă Cătălin Codreanu (Juratul 6). El vine cu dovezi din experienţa sa de muncitor zugrav, ceea ce-l determină să-şi modifice votul. Cel mai nehotărât se arată Emanuel Petran (Juratul 12), angajat la o firmă publicitară. El oscilează până spre final între "vinovat" şi "nevinovat". E un participant cam pasiv, dar subliniază prin indiferenţă futilitatea unor decizii definitive cu impact major asupra sorţii unui om.

12 oameni furioşi  este oferta regizorului Tudor Lucanu de a lansa o dezbatere pe tema imparţialităţii şi labilităţii actului de justiţie, subiect atât de fierbinte azi în media românească. Este o invitaţie la cunoaştere şi autocunoaştere, la lupta cu prejudecăţile şi la nevoia democratică de consolidare a adevărului. În cadrul programului "Teatru - forum", iniţiat de Naţionalul clujean cu acest spectacol, n-ar fi lipsită de interes o prelungire a dezbaterilor de pe scenă în sală, eventual, după reprezentaţie.