Kathryn Bolkovac a făcut parte din misiunea ONU în Bosnia din anul 1999 când o serie de poliţişti şi funcţionari internaţionali au fost trimişi în Bosnia pentru a restabili disciplina şi a pregăti ofiţeri bosniaci. Odată ajunsă acolo, însă, Bolkovac a descoperit o ţară marcată de ororile războiului, o junglă a celor puternici care se înfruptau din cei slabi şi în care traficul de persoane reprezenta una dintre principalele ocupaţii. Pornită cu ideea de a restabili o ordine într-un univers sângeros al haosului, Bolkovac a început o investigaţie pe cont propriu care a adus-o la o concluzie înfiorătoare: prezenţa ofiţerilor internaţionali şi a armatei nu numai că ducea la creşterea traficului, dar o şi facilita. Femei tinere de origine bosniacă sau din ţările învecinate erau răpite, torturate, violate şi închise în bordeluri cu gratii şi lanţuri, iar toate aceste lucruri se petreceau sub ochii armatei şi ai ofiţerilor ONU care nu numai că nu făceau nimic pentru a opri fenomenul, dar participau în mod activ la răpirea şi torturarea femeilor.
Cu ajutorul lui Madeleine Rees (Vanessa Redgrave), şefa departamentului pentru Drepturile Omului în Bosnia, Bolkovac (Rachel Weisz) a pornit într-o misiune sisifică de stopare a acestui fenomen şi demascare a abuzurilor făcute. Filmul Larysei Kondracki prezintă în detaliu imagini şocante ale unei lumi în care legea a încetat să mai existe, iar conspiraţia este atât de mare încât a cuprins toate instituţiile statutului, în timp ce victimele se înmulţesc. Lupta lui Bolkovac, disperarea ei, singurătatea ei în această luptă sunt redate minuţios, precum un studiu clinic de documentare asupra unei realităţi imuabile, despre care nu se vorbeşte şi pe care ţările civilizate în care ceaiul se serveşte la ora 5 împreună cu fursecuri o ignoră cu desăvârşire. Avem de o parte, omul modern, educat şi idealist; de cealaltă parte avem umanul degenerat, transformat în bestie care distruge, răneşte şi omoară fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă. The Whistleblower îmi aminteşte de experimentul Marinei Abramovic care a reuşit să demonstreze înclinaţia naturală a omului către rău şi violenţă atunci când condiţiile sunt propice pentru manifestarea acestei tendinţe. Într-o lume apocaliptică, în care totul pare că se află într-un crepuscul încremenit, Bolkovac încearcă să împiedice apocalipsa civilizaţiei, luptând cu toate armele pe care le are la dispoziţie.
Cu toate că are puţine replici în film, prezenţa Vanessei Redgrave este una extrem de puternică, iar fiecare cuvânt al său pare a fi o sentinţă dată unui sistem care a încetat să îi mai protejeze pe cei slabi şi s-a aliat cu atacatorii deveniţi călăi pentru a suprima orice formă de inocenţă şi de empatie umană. Având în vedere că ofiţerii internaţionali se bucurau de imunitate, lupta lui Bolkovac pare una imposibilă. Dar, într-o conversaţie cu Bill Hynes (Liam Cunningham), şeful corporaţiei Democra, cea care asigura slujbele ofiţerilor internaţionali în Bosnia, Madeleine Rees îi reaminteşte acestuia că imunitatea nu este echivalentă cu impunitatea. Aceasta pare a fi tema filmului Larysei Kondracki: în momentul în care fiinţei umane i se ridică responsabilitatea pe care o are în faţa legii şi nu mai este controlată de civilizaţie, ea devine capabilă de cele mai mari atrocităţi.
Revelaţia filmului este actriţa Roxana Condurache, aflată la începutul carierei sale şi care o interpretează pe Raya, una dintre fetele răpite şi obligate să se prostitueze. Cu ajutorul interpretării Roxanei Condurache putem să întrevedem o mică parte din oroarea unei asemenea experienţe, iar dramatismul personajului provoacă reacţii viscerale, greu de uitat sau suprimat. Groaza, disperarea, durerea, umilinţa şi, în ciuda tuturor ororilor trăite, speranţa, însoţesc personajul Rayei şi bântuie filmul pe tot parcursul său. Datorită modului nepretenţios dar, în acelaşi timp, profund mişcător în care Roxana Condurache îşi interpretează personajul, The Whistleblower se salvează de la a fi un blockbuster de tipul erou vs. anti-erou şi devine o experienţă revelatoare, dar, în acelaşi timp greu de privit şi traumatizantă. Adevărul nu este întotdeauna frumos sau uşor de privit. Iar Larysa Kondracki se asigură că spectatorul înţelege acest lucru pe tot parcursul filmului, împletind scene şocante şi chiar morbide cu un sentiment de revoltă absolut care se dezvoltă gradual şi, la finalul filmului, pune stăpânire pe spectator. Avem în permanenţă contrastul dintre funcţionarii şi ofiţerii internaţionali, îmbrăcaţi impecabil şi cu zâmbete radioase şi degradarea mizerabilă la care sunt supuse victimele. Morala filmului? Când două civilizaţii complet opuse se ciocnesc, cea care este marcată de prezenţa răului şi a atrocităţilor devenite hobby o devorează pe cealaltă, dând naştere unei lumi în care inocenţa nu are nicio scăpare iar victimele se agaţă cu disperare de o speranţă iluzorie.