Kenneth Branagh trece la basme şi, după reinterpretările Shakespeare şi întrecerea cu Laurence Olivier, după experienţele sale americane în blockbustere în care a jucat sau pe care le-a regizat, alegerea este iar una reuşită.
Actorul-regizor fabrică aici o variantă care să împace pe toată lumea şi să aibă de toate pentru toţi. Sub umbrela Disney şi cu trimiterile la desenul clasic al studioului, cu respectarea poveştii, fără modernizare dark-goth, fără cântece sau personaje cântând, cu tuşe şi detalii europene şi egal americane, Kenneth Branagh ne invită în sala de cinema, indiferent de vârstă. Pentru că absolut toată lumea are de câştigat şi ceva de admirat.
Bineînţeles că reuşeşte să treacă prin filmele sale şi să ia de peste tot câteva ceva interesant de pus în cadru şi aici, să fie original şi să aducă multe în plus. De data asta măreşte rama poveştii şi se întoarce mult în trecut, în copilăria eroinei, când era mică şi fericită, cu mama şi tatăl alături, pe tipar Albă ca Zăpada. Şi intro-ul acesta liric şi tandru explică mai bine povestea, îi dă profunzime, o face umană. Scene încântătoare - aşa cum sunt absolut toate, într-o foarte plăcută curgere, înlănţuire, montaj reuşit.
Branagh urmează toate datele poveştii binecunoscute şi ale desenului din 1950, inclusiv pisica răutăcioasă sau plimbarea tinerilor prin parcul palatului la bal. Însă oferă şi inedite, foarte ample cadre, largi panoramice (casa lângă mare şi coastă), deschideri aeriene, alei uluitoare care contribuie la geografia locului, de basm, la scenografia ingenioasă. Palatul lui cu grădinile nesfârşite, regatul peste apă, scările cu cea mai lungă întindere, podul unde stă acum Cenuşăreasa cum era turnul lui Rapunzel - tot atâtea detalii grafice, picturale care dau foarte bine.
Ştie să se ferească de prea mult idilic şi să renunţe la micile păsări din animaţia Disney, însă lasă în acţiune o singură gâscă, suficient pentru a aduce umorul binevenit. Şi ştie să o plimbe prin cadru, să o pună să se uite comic pe fereastră sau să o transforme cu ajutorul efectelor digitale în vizitiu năsos. Cenuşăreasa aceasta are ca prieteni ascultători tot şoricei, dar acum sunt digitali, cu mutrişoarele şi ochii lor - boabe de piper şi plac tuturor (şi nu vorbesc). Mai ales scena transformării, veţi vedea, urechile lor albe vă vor amuza într-o scenă importantă în poveste. Aici rămân chiar comic atârnaţi în ham, ca nicicând în trecut. Mici detalii care dau sare şi piper poveştii ştiute.
Bineînţeles, la o asemenea istorie la care visează toate fetiţele planetei nu se putea ca talentul regizorului şi efortul echipei să nu construiască clipe de magie, mai ales acolo unde toată lumea aşteaptă desfăşurarea de forţe. Şi, da, rochia ei, dar, mai ales, preschimbarea, în straturi şi volane, în jocuri de ape şi tonuri, cu ajutorul baghetei fermecate cu capăt efervescent, e o încântare. S-a mers pe o dominantă de culoare şi a ieşit foarte frumos.
Scenografia foarte încărcată cu obiecte şi detalii asiatice în interior şi costumele migălite, cu multe texturi şi broderii iau ochii, umplu cadrul. Şi, ici-colo, regizorul se amuză să dea fiecăruia sclipiri de recunoaştere. Rochii şi costume baroc-iluministo-habsburgico-franceze primesc la surorile vitrege - care de data aceasta nu sunt urâte fizic, doar arogante - mici detalii de modă americană din anii '50. mici bolero-uri pufoase, tricotate, ca jachetele fetelor din anii burghezi, modele de acolo, pentru o foarte subtilă tuşă modernă.
Acelaşi tipar se păstrează şi la toaletele mamei vitrege, cu drapajele ei de divă din deceniile 4-5 din Hollywoodul de Aur. Cate Blanchett aduce stil, clasă şi vulgaritate atât cât trebuie, nu numai ţâfnă şi gomă ca celelalte mame din trecut. Plus, graţie regizorului, un fior dramatic, explicarea tragică de ce a fost posibil ca o femeie să ajungă să se poarte aşa. Şi mai are şi un moment de descoperire tip Titanic, de sub pălăria cu boruri largi.
Eroina de aici este mai aproape de cea jucată de Drew Barrymore şi este cea mai plăcută din toată seria ecranizărilor cu machiajul ei delicat.
Regizorul alege tonul exact, apelând încă de la început la vocea naratorului, o voce din off care străbate şi sprijină povestea. "A fost odată ca niciodată..." Rămâne să descoperiţi în final cui aparţine.
Aşa cum ştim de la Much Ado About Nothing, regizorului actor îi plac mult amestecurile democratice. Acolo avem un prinţ de culoare în persoana carismatică a lui Denzel Washington, aici un căpitan de cavalerie sfătos, pe post de bodyguard, adică Nonso Anozie interesant în rol şi colanţi.
Tatăl, care apare destul de mult în această poveste, cel care lasă un gol şi, la o adică, un model, este Ben Chaplin, greu de recunoscut.
Însă cireaşa de pe tortul acesta uriaş este Helena Bonham Carter. Ei îi oferă cu generozitate un rol pozitiv, comic şi gaga, în genul zânelor în vârstă uşor duse în tradiţia studioului. Machiajul actriţei de vrăjitoare bătrână de la început este cea mai minunată apariţie a ei de foarte mult timp. Desigur, povestea de faţă se joacă cu efectele speciale, iar transformarea Zânei este un festin vizual, cu adevărat magică. Bagheta-toiag zboară prin aer şi rochia Naşei cade pe Carter în ploaie de scântei. O scenă făcută cu grijă şi dragoste. Însă, pentru că Branagh a jucat cu ea în seria Harry Potter, se amuză să ne ofere o scenă comică luată parcă de acolo. Pentru că acum caleaşca minunată ce creşte dintr-un dovleac nu apare aşa, hocus-pocus, ci are nevoie să crească. O rezolvare ingenioasă, un plus de umor. În ceea ce priveşte trăsura de bal, construită 1:1, e demnă de expoziţie, de caleşti imperiale. Filmul, pentru cele două transformări, plus cele două rochii ale Cenuşăresei, rochia de bal albastră de peruzea şi cea de nuntă, cu broderii cu flori delicat colorate, va primi nominalizări la Globuri şi Oscar.
Şi, tot ca în Much Ado About Nothing, Branagh ştie să umple cadrul, să îi reuşească cu lejeritate discuţiile îndrăgostiţilor, să termine în stilul lui cu ploaie de petale de flori, procedeu reluat şi la Hamlet şi flamuri, panglici fluturate în vânt. Şi, tot ca acolo (Into Hey Nonnny Nonny), şi ca în toate ecranizările sale Skakespeare, a arătat că are flerul alegerii melodiei potrivite. Aici avem un cântec vechi englezesc, de leagăn, care sună bine şi dă cadrului mai mult farmec.
"Lavender's green, dilly, dilly, lavender's blue,
If you love me, dilly, dilly, i will love you.
I want to dance, dilly, dilly, i love to sing,
When I am queen, dilly, dilly, you'll be my king."
O poveste de dragoste, un vis al unei nopţi de vară, o poveste despre îndurare şi o foarte emoţionantă explicare acum a trecerii prin greutăţile impuse de alţii.
Încă de când eram mică m-am mirat cum e posibil să nu recunoşti pe cineva, indiferent de transformare, cum să nu ţi se întipărească în minte ochii care te-au privit cu dragoste. Aici problema nu se mai pune, Branagh nu are chef şi timp de asemenea trucuri. Tocmai de aceea finalul lui e mult mai credibil, mai romantic, mai erotic.
"Şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţe."