Galgoţiu's Casanova

Frumos este adjectivul care defineşte cel mai bine cel mai recent spectacol al lui Dragoş Galgoţiu, unul plin de imagini scăldate într-o muzică perfect aleasă, ca de obicei, chiar de regizor. Formula lui estetică este aceeaşi din Epopeea lui Ghilgameş şi din Viaţa e vis, una care, deşi părea a-şi fi epuizat resursele, este încă roditoare, regizorul practicînd şi un subtil intertextualism, autocitîndu-se, mai ales din Viaţa e vis. Ce e nou acum, faţă de spectacolele anterioare, este absenţa unui text dramatic - dacă poemul Ghilgameş are valenţe dramatice pe care regizorul le-a exploatat din plin, iar Viaţa e vis e o "piesă", acum, Galgoţiu a făcut, cum altfel?, un decupaj din cele cîteva mii de pagini ale memoriilor lui Casanova şi a organizat fragmentele păstrate într-o succesiune oarecum cinematografică ("scenariu", nu "dramatizare" stă scris în caietul-program, şi acesta foarte bine realizat grafic; la fel, "coloană sonoră", iar nu, ca de obicei, "ilustraţie muzicală"). Dar ce merge-n film e greu de realizat în teatru. Aşa că tocmai ceea ce ridică valoarea spectacolului îi aduce şi principala neîmplinire: rezultatul e o alăturare de imagini frumoase, o suită de tablouri fără creştere dramatică, fără o tramă, fără climax; lipseşte firul director şi, poate, o morală. La urma urmei, de ce ne-ar interesa, astăzi, un decupaj al vieţii lui Casanova? Prin ce e ea pilduitoare, exponenţială?

Într-un decor fastuos, imaginat tot de Galgoţiu, în nenumărate nuanţe de roşu, cu obiecte de recuzită puţine, dar funcţionale şi sugestive, înconjurat de personaje cu feţe vopsite, îmbrăcate opulent şi viu colorat de către Doina Levintza, în costume de epocă şi care caracterizează direct personajul (nobilii au peruci şi plastroane, ciorapii servitoarei sînt rupţi etc.), un Casanova bătrîn de-acum, decrepit, îşi rememorează secvenţe din viaţă, are viziuni ale momentelor care i-au jalonat existenţa, pe care le povesteşte, nu le comentează, imaginile acumulate într-un soi de pandemoniu devenind  mai mult ilustrative şi conturînd, ca un caleidoscop, o epocă. Dar momentele, fiecare foarte frumos în sine, nu se leagă într-un tot coerent, iar cine se aşteaptă la o succesiune de scene sexuale fierbinţi va fi dezamăgit. Galgoţiu pedalează mai degrabă pe felul cum se defineşte Casanova însuşi: un filosof, un maestru al artelor şi ştiinţelor, un îndrăgostit de teatru (o scenă de teatru înclinată închide, de altfel, spaţiul de joc în partea dreaptă, iar unul dintre momente aduce în prim plan o trupă de commedia dell'arte), un om ce-a frecventat ilustre capete încoronate (care, de fapt, l-au cam umilit), un om pentru care sexul e un accesoriu - important, suculent, dar tot accesoriu: nu e vorba, în scenariul lui Galgoţiu, nici despre "filozofia sexuală" a lui Casanova, nici despre performanţele sale proverbiale, aşa cum apar, de exemplu, în celebrul film al lui Fellini. Decupajul şi succesiunea tablourilor, însă, nu sînt limpede motivate. Un exemplu e scena Paulei Niculiţă (povestea "castratului" Bellino), care nu are nici o legătură cu restul poveştilor, nici cu Casanova, şi poate fi văzută doar ca un detaliu întru completarea imaginii unei perioade istorice. Are, însă, meritul că pune în valoare calităţi mai rar văzute ale unei actriţe prea puţin distribuite în roluri de forţă. Un altul e scena din Don Giovanni, aria Comandorului (altfel, o înregistrare minunată), care poate fi justificată doar de legenda potrivit căreia Casanova ar fi contribuit, în timpul ultimelor repetiţii dinaintea premierei, la libretul lui Da Ponte şi de pasiunea lui Galgoţiu pentru mitul lui Don Juan, dar care nu are ce căuta în economia spectacolului. Nu se prea justifică nici lungul pomelnic genealogic de la început, cînd Marius Stănescu, orice ar face, nu are cum să înlăture plictisul.

Spectacolul, destul de rău conceput dramaturgic, e splendid vizual şi muzical, dar trăieşte, mai ales, prin jocul unor foarte buni actori (cu care, se vede, regizorul a lucrat admirabil). Întreaga distribuţie evoluează fără greş, aproape fiecare actor interpretînd mai multe personaje. Mulţi dintre ei acceptă cu generozitate "anonimatul": cu excepţia lui Marius Stănescu şi a Paulei Niculiţă în scena despre care am amintit, a Dorinei Lazăr (monumentală în Ecaterina cea Mare), a lui Marian Ghenea (un Frederic cel Mare grobian, dar inteligent şi şmecher, cu gesturi şi mers cazone), a lui Mircea Constantinescu (Voltaire şi Ludovic al XV-lea, două caricaturi de francezi curtenitori) şi a Virginiei Rogin (trei momente savuroase în rol de curtezană vulgară, cu farmece obosite), aproape toţi ceilalţi actori creează tipuri, măşti fără consistenţă, istorie sau relief, se apropie de commedia dell'arte. Aşa sînt apariţiile Sabrinei Iaşchevici (cu totul altă formulă de joc faţă de alte roluri în care am văzut-o) şi ale Ioanei Mărcoiu - măşti concupiscente, tinzînd spre marionetă cu mişcările lor  sacadate, aproape mecanice, cu momente coregrafice foarte atent realizate (aici şi în tot spectacolul, un merit enorm îi revine lui Răzvan Mazilu). Tot aşa se mişcă şi joacă Alexandra Poiană şi Anca Florescu. Iese un pic din tipar, adică primeşte libertatea unor mişcări mai puţin standardizate, Ruxandra Maniu (Doică, Codoaşă, Messalina...), plină de energie, expresivă în gestica ei voit exagerată, cu o prezenţă scenică foarte puternică. O pereche bine legată fac István Teglás şi Anca Dumitra - servitorii lui Casanova -, scenele lor excelează mai ales la capitolul mişcare scenică. Un minirecital îi prilejuiesc Anei Maria Moldovan cele trei apariţii complet diferite: suava, abulica Ducesă de Chartres, lasciva Doamnă din trăsură şi Zenobia, femeie din popor veselă şi pragmatică, repede disponibilă dacă e plătită cum se cuvine (aceste două ultime scene, împreună cu Marius Stănescu, sînt cam singurele în care între actori se creează relaţii). Apariţii importante, chiar dacă mai mult mute, punctînd momente cheie în spectacol, au Marian Lepădatu, Laurenţiu Lazăr şi Mugur Arvunescu. Întruchipîndu-l pe Casanova tînăr, Ionuţ Kivu şi Silvian Vâlcu mimează, dansează, fac mare risipă de energie. Dar revelaţia acestui spectacol este Simona Dabija, studentă încă la Coregrafie, aflată la debut, cred, pe o scenă profesionistă, cu trei apariţii (Henriette, Doamna d'Urfé, Alsaciana) absolut memorabile: rar vezi asemenea expresivitate, un trup care transmite atît de mult prin mişcare, ajungînd aproape să-şi dezarticuleze membrele pînă la nivelul marionetei.

L-am lăsat la urmă pe Marius Stănescu, piesa de rezistenţă a spectacolului, interpretul lui Casanova. Unul dintre acei rari actori cu o adîncă ştiinţă a rostirii şi cu o perfectă cunoaştere a limbii române - la el, toate accentele cad unde trebuie, iar intonaţiile servesc sensul, îl luminează -, Marius Stănescu începe prin a face compoziţie (Casanova decrepit), trece apoi la jocul vîrstei momentului descris, pentru a reveni, în final, la compoziţie. Joacă natural, aparent fără efort, reţinut chiar şi în compoziţie, cu mişcări măsurate, bine dozate, foloseşte la maximum doar vocea, cu infinite inflexiuni, şi expresia, foarte mobilă, a feţei. E o performanţă actoricească excepţională şi, nu în ultimul rînd, fizică: Marius Stănescu e aproape tot timpul pe scenă, rostind fără greşeală lungi monologuri şi jucînd mut, dar foarte prezent, scenele, multe, la care asistă.

E un spectacol frumos în adevăratul sens al cuvîntului, datorat actorilor şi regizorului deopotrivă.
 
 Teatrul Odeon, Bucureşti
Casanova, după Memoriile lui J. Casanova de Seingalt scrise de el însuşi
Scenariul, regia, decorul, coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu
Costumele: Doina Levintza
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Cu: Marius Stănescu, Dorina Lazăr, Marian Ghenea, Mircea Constantinescu, Laurenţiu Lazăr, Mugur Arvunescu, Paula Niculiţă, Ana Maria Moldovan, Virginia Rogin, Istvan Teglas, Ionuţ Kivu, Marian lepădatu, Silvian Vâlcu, Sabrina Iaşchevici, Ruxandra Maniu, Ioana Mărcoiu, Anca Dumitra, Alexandra Poiană, Anca Florescu, Simona Dabija.