Interpretarea biblică
Textul "clasic", adică cel biblic, ni-l prezintă pe Iona ca profet al lui Dumnezeu, dar care fuge în primă instanţă de sarcina sa de a duce cuvântul Domnului în cetatea Ninive. Un fel de rebel în căutarea adevărului absolut şi al unui Dumnezeu care să-i fie pe plac. Eşuează des în predicţiile sale profetice, ridică glasul împotriva Domnului şi pe ansamblu e cam supărăcios şi depresiv. E cale destul de lungă până să devină cu adevărat profet, dar asta nu o vom mai afla niciodată, din cauză că povestea lui se termină brusc.
Iona lui Sorescu
La fel cum reiese şi din viziunea criticului clujean Cosmin Borza (Marin Sorescu. Singur printre canonici, Ed. Art, 2014), Sorescu este un neomodernist. E drept, criticul se referă mai mult la opera poetică, dar putem extinde graniţa să cuprindem şi tragedia Iona. Spre deosebire de textul biblic, personajul lui Sorescu se află la capătul opus. Are alte trăiri şi angoase, se hrăneşte cu alte întrebări, dar în general (şi pe final) e un optimist. Deşi numele lui s-ar traduce prin porumbel - un purtător de veşti pentru ceilalţi - Iona nu-şi dă de veste decît sieşi că mai este încă un orizont şi încă unul şi încă unul...
"Dacă ar şti omul unde se află"
Regizoarea Mihaela Panainte are un ochi format pentru descoperirea spaţiilor neconvenţionale care să fie adoptate pentru proiectele sale. Unul dintre ele a fost Scaunele de Eugen Ionesco, adus la viaţă la Fabrica de... scaune din Cluj Napoca, printre muncitori, tîmplari şi tapiţeri. Iona este cel de-al şaptelea proiect, unul şi mai inedit decât celelalte de până acum. Din punctul meu de vedere, ideea este genială, pentru că nu-mi pot imagina o altă "scenă" mai potrivită pentru spectacolul acesta decât o plută pătrată de lemn pe lacul interior din adâncul întunecat al unei mine de sare.
Cobori o sută douăzeci de metri (pe scări sau cu lifturile) şi te trezeşti pe un podeţ de lemn. Evident - metaforic - traseul e unul iniţiatic. Apoi, toate luminile se sting şi... aştepţi. Până apare Iona dintr-un capăt al "scenei", fluierând ca să-şi ţină de urât, ai tot timpul să simţi cadrul unde te afli, să faci legătura cu burta chitului; până să-ţi împrumute personajul angoasele lui, începi să le simţi pe ale tale.
"Cred că şi lui Sorescu i-ar fi plăcut"
Florin Vidamski se poartă cu textul piesei ca şi cum Sorescu i-ar fi un bun prieten al cărui respect şi prietenie nu vrea să le piardă. Se identifică total cu personajul, reuşind să transfere către tine, spectatorul, trăirile şi temerile lui Iona, dar mai ales întrebările fără răspuns. Dacă apuci să-l vezi de aproape la final de spectacol, nu prea crezi că omul cu figura luminată de zâmbet din faţa ta e acelaşi cu omul care în urmă cu câteva minute vâslea spre o nouă burtă de peşte, decis să găsească până la urmă acel orizont din care să scape; urmele de sare de pe tâmple sunt o dovadă certă a unei dedublări perfecte. "Cred că şi lui Marin Sorescu i-ar fi plăcut", mi-a mărturisit la finalul piesei.
Cu o uşurinţă care doar unui necunoscător îi poate părea simplitate - dar care denotă multă muncă depusă în spatele acestui proiect - Florin Vidamski ne trage fără să ne dăm seama în umbrele subterane ale incertitudinilor, a îndoielii că lumea e aşa cum ar trebui să fie, ne îndrumă să privim în oglinda lacului întunecat de sub munte ca să vedem că Iona e fiecare dintre noi.
Tangajul plutei, sclipirile din luciul apei şi mai ales acustica bogată în reverberaţii întregesc toată experienţa din mină. Când "răzbaţi la lumină" respiri uşurat, deşi încă mai simţi mirosul de sare. Nu poţi să nu te întrebi însă: "dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut"...
Iona, de Marin Sorescu
regia: Mihaela Panainte
cu: Florin Vidamski
producţie: Teatrul independent "Sala mică", Cluj Napoca în parteneriat cu Salina Turda