Cartea rămâne una dintre cele mai emoţionante pe care le-am citit vreodată. Am scris cu greu despre ea, la vreo săptămână după ce o terminasem. Din fiecare pagină desprinsesem acelaşi strigăt: doar proştii sunt cu adevărat fericiţi. Şi ei nu sunt în stare doar de o fericire complexă în simplitatea ei, o fericire bahică dată de lucruri aparent infime, ca... un cer scris de stele, ci şi de o sinceritate candidă, poate ultima sinceritate reală.
Din nevoia de sinceritate şi umanitate s-a născut şi spectacolul-exerciţiu după cartea lui Daniel Keyes, realizat integral, de la regie la scenografie, de actriţa Iulia Colan, care a şi primit, de altfel, pentru acest rol, premiul one-woman show în cadrul Festivalului Naţional de Teatru INDEPENDENT, 2014.
Mergeam spre Bucureşti. Eram în tren şi mi-a apărut atât de prezent în minte şi m-a apucat un dor atât de mare, încât am zis că el trebuie să prindă iarăşi viaţă. Nu mai aveam cartea. M-am dat jos din tren, ploua, dar prima mea oprire a fost la Piaţa Romană. Cărtureşti. Am cumpărat cartea şi următoarele trei zile le-am petrecut luând totul de la capăt. Recitind, mi-am dat seama că în prima etapă omisesem un aspect important. Sexualitatea personajului. În carte sunt prezente emoţiile şi trăirile lui ca bărbat. El a devenit ea. Şi emoţiile bărbatului au fost înlocuite de emoţiile şi trăirile femeii. Amintindu-mi chinul recuzitei şi al spaţiului, mereu altul, mi-am dat seama că spectacolul nu stă în nimic din toate astea. Stă în poveste şi în cel care o spune. Aşa că am luat un scaun şi mi-am zis: povestea asta n-are nevoie decât de mine şi toată sinceritatea mea. Nu de decor, nu de heblu, nu de artificii. De curajul de a fi acolo şi atât. (liternet.ro/Iulia-Colan/Geneza-unui-spectacol)
Iulia Colan a adaptat textul lui Daniel Keyes, transformându-l pe Charlie-el în Charlie-ea, şi a dat naştere astfel unui monolog-poveste bazat pe o emoţie graduală, trecând de la comic la tragic, de la izolare la împlinire, de la pierdere la regăsire. E pariul pe care actriţa l-a câştigat: cucerirea publicului doar stând pe un scaun. Iar publicul a capitulat în faţa sa. Din primele secunde, când luminile s-au stins, lăsând să se audă doar respiraţia celui de lângă tine şi aşteptarea, până la finalul cutremurător îmbrăţişat de întuneric şi apoi, inevitabil, de aplauze în crescendo. Atunci a fost momentul când am ştiut că sala Teatrului Act şi mai ales Iulia Colan fac parte din seria puţinelor lucruri care aduc frumosul pe acest Pământ.
Încă de la primele replici, Charlie-ea e asumată în întregime de omul talentat de pe scaun, prin mişcări sacadate ale corpului, prin capul plecat în jos a resemnare şi mâinile căutându-se parcă una pe cealaltă, prin gura încleştată, prin deficienţele vorbirii, relevate de greutatea ce apasă cuvintele şi de schilodirea acestora, precum şi de insuficienţa vocabularului. Charlie e, în fapt, o copilă de 32 de ani, cu un handicap motoriu, mintal şi psihoafectiv care nu-i permite să înţeleagă caracterul concret al lumii în care trăieşte. Şi, din (ne)fericire, nici măcar pe sine. E prinsă între limitele propriei existenţe şi admiraţia faţă de şoarecele de laborator care reuşeşte să facă ceea ce ei îi e imposibil. Jocul actriţei e de o naturaleţe dureroasă, pe care o simţi adânc în tine, în timp ce priveşti cu încântare cum povestea lui Charlie se transpune pe fundalul unui cântec care urlă şi tace, tace şi urlă. Şi în tot acest timp, într-un ritm de o monotonie dinamică, luminile şi umbrele merg unele spre altele ca şi cum s-ar şti dintotdeauna, şi apoi se unesc în cădere.
Lucrez la brurăria doners. domnu doner dă mie unşpe dolar pesăptămână şi pâne şi cozonac dacă vrea io.
Treptat, efectele operaţiei de sporire a nivelului de inteligenţă la care este supusă se fac simţite, iar Charlie-ea devine, din copilă, femeie. Cu primele revelaţii ale noii fiinţe în care se transformă apar şi primele amintiri reale: Charlie bătută de mamă, Charlie batjocorită într-un gang, Charlie umilită de oameni pe care îi crezuse prieteni. Mai presus de ele stau noile bucurii: cărţile pe care le devorează, teoriile pe care şi le formează cu privire la viaţă, a gândi şi a şti, pentru prima oară după multă vreme în care trăise departe de sentimentul inegalabil al cunoaşterii. Cea mai mare descoperire rămâne însă iubirea - ştii totul despre mine / ne unim ca să rezistăm / am să lupt împotriva sorţii -, iar Iulia Colan adună în doar câteva replici toată emoţia pe care o experimentează omul într-unul dintre momentele din viaţa lui când încetează să mai caute sensuri şi explicaţii. Însă Charlie ştie că şi iubirea, şi cunoaşterea vor muri iar. Îşi trăieşte propria pierdere, în chinuri şi rugăminţi către un sine anterior.
Dar am să-ţi spun altceva, Charlie. Nu sunt prietena ta, sunt duşmanca ta. N-o să renunţ la inteligenţa mea fără luptă.
Şi de la luptă la renunţare nu mai e nevoie decât de dispariţia încrederii. Charlie e convinsă că va sfârşi într-un azil, când fata cu coasă o să o bată pe umăr, cum sunt bătuţi copiii mici după ce beau lapte:
O să zic pa-pa! Pa-pa!
Iar ea va zice:
Nu, na-ni! Nani!
Iar ea va zice:
Nu, na-ni! Nani!
E greu de crezut că poţi să fii răscolit pe dinăuntru de un om şi un scaun. Dar, când ajungi să fii, e dovada cea mai clară că simplitatea şi sinceritatea nu sunt vorbe goale. Iulia Colan avea ochii în lacrimi la sfârşitul piesei şi tot timpul cât s-au auzit aplauzele. E interesant cum uneori poţi citi în ochi străini mai mult decât poţi citi în cei pe care-i ştii. Şi în ochii ei am văzut curajul şi mulţumirea. Satisfacţia că nu fusese singură. Iar Charlie - genială sau nu - îl avusese pe Algernon. Pentru că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, în ciuda crezului nostru că astfel am putea fi mai mult infailibili şi mai puţin vulnerabili. Până şi Charlie a înţeles asta - genială chiar şi când nu.