La cumpăna dintre milenii, Jean-Luc Godard a montat câteva imagini de film documentar şi artistic pentru a alcătui un medley de scurt-metraj cu ororile veacului XX - temelie pentru arhitectura veacului XXI. Rezultatul: o extrem de personală schiţă de portret, intitulată De l'origine du XXIe siècle / Despre originea secolului XX sau, printr-o parafrazare proustiană, În căutarea secolului pierdut. Cadre scurte, de câteva secunde, surprind schingiuri, abuzuri, orori: oameni spânzuraţi, torturaţi, umiliţi. Scene din Tierra sin pan / Pământ fără pîine sau Las Hurdes (de Bunuel), cu câţiva copii dintr-un sat spaniol foarte rudimentar (la începutul secolului XX) se întrepătrund cu scene celebre din Zemjia / Pământ (de Dovjenko) - bărbatul mort purtat de obştea satului pe sub ramurile încărcate de roade ale unui măr. Sau cu scene din Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (de Kenji Mizoguchi) - preambului violului în grup al unei femei, unirea nupţială, de basm, a unui bărbat cu o "femeie-fantomă". O plimbare romantică cu barca a doi îndrăgostiţi. Bucuria victoriei împotriva nazismului din 1945. Continuarea experimentului Gulag în URSS şi în ţările-satelit. Apoi alte masacre întrerupte de momente cu la vie en rose. Sfârşit şi început. Cadavre. Sărăcie şi bogăţie. O cununie. Copiii. Părinţi care preschimbă raiul copilăriei în infern. Paşi care dansează, picioare ce calcă desculţe pe ţărână, picioare ce calcă desculţe pe zăpadă. Picioare în lanţuri de fier. O întreagă omenire ce pare să părăsească, la fel ca primii oameni, "cornul abundenţei", fiind alungată din "grădina Edenului" (preţ de o secundă se poate vedea şi un detaliu din tabloul lui Masaccio, "Alungarea din Paradis"). Şi chipul lui Jean Seberg de la finalul primului film al lui Godard, A bout de souffle / Cu sufletul la gură (1960), rostind: "Qu'est-ce que c'est, dégueulasse? / Ce înseamnă dezgustător?".
Scurt-metrajul lui Godard este un eseu-meditaţie pe tema dezgustului şi ororii pe care le provoacă fărădelegile săvârşite de o omenire în delir. În aceeaşi cheie îşi construise şi Oliver Stone o secvenţă din Natural Born Killers / Născuţi asasini, în care captează o suită de momente şocante din istoria secolului XX, întrepătrunse cu privirea candidă a unui copil brutalizat de părinţi. Şi tot un copil maturizat mult prea devreme este şi băieţelul din Tăcerea lui Ingmar Bergman (din care Godard decupează o scurtă secvenţă), ce zăreşte pe fereastra trenului o mulţime de tancuri gata de luptă.
Avioane, bombardiere, tancuri, arestări arbitrare. Oameni arşi de vii. Stalin, Hitler, De Gaulle şi Kennedy. O ploaie de vară peste o fată care plânge şi îmbrăşează un bărbat călare (secvenţa e extrasă din Primul învăţător, debutul lui Andrei Mihalkov Koncealovski, după un scenariu de Cinghiz Aitmatov). Supravieţuitori ce descoperă, în brazda pământului, patria de oase a atâtor martiri. Deportaţi în Siberii fără de sfârşit. Dragostea şi distracţia de cabaret. Câţiva copii ce construiesc un castel de nisip la malul unei mări. Un violonist care, netemător de leii ce i-ar putea ieşi în cale, îşi cântă bucuria şi jalea pentru întregul cosmos. Peste toate, semnul de întrebare: încotro?
Jean-Luc Godard