Cu Cehov prin iazul postmodern - Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike

Atena profeţiilor şi tragediilor clasice, Moscova din proiecţiile a trei surori nefericite, Los Angeles-ul unei Maggie Smith premiate cu Oscar, Suedia apăsătoare a lui Bergman şi Italia lui Pirandello - toate îşi dau întâlnire într-o căsuţă modestă şi luminoasă din Bucks County, Pennsylvania. Aici, cu privirea aţintită spre iaz, în aşteptarea bâtlanului albastru, Vania şi Sonia, nu tocmai eroii lui Cehov, discută despre viaţă, filme, cafea, părinţi, teatru comunitar şi ratare. Cu "r" mic, pentru că Ratarea i-a surprins prea obosiţi şi prea stângaci pentru o mare dramă.

Tânărul regizor Horia Suru a ales pentru cea mai recentă montare a sa textul dramaturgului american Cristopher Durang, Vanya and Sonia and Masha and Spike, distins în 2013 cu premiul Tony pentru cea mai bună piesă. Datorită eclectismului repertorial prin care Horia Suru se distinge cu succes în rândul colegilor săi de generaţie, Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike a ajuns, în traducerea lui Ionuţ Grama, de pe Broadway pe scena Teatrului Foarte Mic din Bucureşti, unde a avut premiera în datele de 3 şi 4 aprilie 2015.


Cum nu am avut, din păcate, ocazia să asist la versiunea de pe Broadway, mă voi limita la a mărturisi că nu îmi pot imagina decât cu greu o punere în scenă mai savuroasă, mai vie şi mai inteligentă a piesei lui Durang. Mai mult, fiecare actor este atât de devotat propriei partituri şi atât de bine amplasat în nucleul dramatic încât piesa pare a fi fost scrisă anume pentru Gheorghe Visu, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Ana Bianca Popescu, Andreea Grămoşteanu şi Ştefan Lupu - şase actori cărora le reuşesc şase roluri mari într-un teatru Foarte Mic.

Pierduţi într-un şir interminabil de filiaţii livreşti şi teorii despre orice, Sonia (Liliana Pană) şi Vania (Gheorghe Visu) îşi întrerup monotonia cotidiană atunci când Maşa (Mihaela Rădescu), sora lor de aproximativ 50 de ani, consacrată ca star de film, revine pentru a le oferi o variaţie în materie de lamentare şi victimizare. Şi nu este greu să te lamentezi când, intrată în a cincea decadă a existenţei, după o viaţă pe care nu ai apucat să o trăieşti pentru că te-ai devotat cu totul îngrijirii părinţilor, sora ta "plină de succes şi talentată" se prezintă la braţ cu un (mult mai) tânăr actor. Spike (Ştefan Lupu) rupe, în sfârşit, magia melancolică a referinţelor cehoviene, remarcându-se instantaneu prin aerul de băiat cool care ţinteşte direct spre Hollywood, fără a mai avea nevoie de şcoala de la Moscova sau de orice şcoală, în general. Nina (Ana Bianca Popescu) sare şi ea timid din Pescăruşul pe terasa de unde Sonia şi Vania, devenit, pentru ea, chiar "unchiul", aşteaptă bâtlanul albastru. Din alt timp, ba chiar din atemporalitate, ca să folosesc un cuvânt care sigur i-ar plăcea Ninei lui Durang, soseşte Casandra (Andreea Grămoşteanu), profeta la fel de neînţeleasă a tragicilor greci, doar că, de data aceasta, într-o versiune mai hippie şi cu câteva subtile infuzii postcolonialiste. Scenografia simplă, dar minuţios ordonată plastic de Maria Miu, oferă contextul cel mai adecvat pentru desfăşurarea vieţii când lente, când trepidante din modesta fermă din Pennsylvania.


Dacă reuniunea celor trei fraţi începe într-o notă care pluteşte undeva între resentiment, cum e cazul Soniei, sora lor adoptivă, şi plictiseală condimentată cu remarci uşor ironice, în cazul lui Vania, aceasta se întâmplă doar pentru a da startul unui imprevizibil carusel de emoţii. Sunt brusc scoase la suprafaţă amintiri şi procese care mărturisesc despre răul strâns în zeci de ani de lipsă de comunicare, înainte ca spiritul atoateîmpăciuitor să îşi facă treaba. Fie că merg la petrecerea tematică a vecinilor - ocazie cu care Maşa eşuează pe post de Albă ca Zăpada, iar Sonia descoperă cât capital de imagine îţi pot aduce nişte paiete şi o diademă -, fie că discută despre posibilitatea vinderii casei sau că ascultă piesa de teatru post-apocaliptică a lui Vania, personajele trasează un circuit ameţitor care cuprinde nenumărate secvenţe din istoria artei actoriceşti, precum şi incursiuni de-a dreptul îndrăzneţe prin jocurile meta- şi intertextualităţii. Pentru că, deşi părinţii pasionaţi de teatru comunitar le-au dat celor trei fraţi numele unor personaje cehoviene, lui Vania, Soniei şi Maşei nu le scapă nimic din ce înseamnă teorie teatrală de secol XX. Brusc stăpână pe sine, Sonia face referiri preţioase la Pirandello în timp ce discută rolul lui Maggie Smith din Hotel California, iar Maşa, mult mai umblată prin lume, a găsit chiar un profesor care a creat o sinteză între metoda lui Stanislavski şi tehnica repetiţiei a lui Sanford Meisner. Scena în care (post-?, anti-?, meta-?)personajul interpretat de Mihaela Rădescu exemplifică în cele mai concrete detalii ingenioasa metodă, folosind ca exemplu Trei surori (ce surpriză!), este, prin intensitatea graduală a aluziilor culturale şi umorul creşterii ritmului, una dintre cele mai memorabile din Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike.


Spike este, ironic, cel mai puţin racordat la secolul din care are iluzia că face parte. Pentru tânărul sexy şi trendy atât de bine pus în valoare de un Ştefan Lupu cinic şi detaşat, secolul al XXI-lea nu înseamnă nici postmodernism, nici moartea autorului, nici fragmentarea narativului, ci doar HBO, Twitter şi mesaje pe telefon, aşa cum îi atrage atenţia Vania în vâltoarea discursului său paseist. Dacă fratele Maşei şi al Soniei se regăseşte în cea mai mare parte a montării în postura "unchiului" care se exprimă mai mult pentru a-i împăca pe ceilalţi, în ultima scenă acesta este mai puţin Vania, cât mai degrabă Treplev, de la care se revendică în mod explicit. Ajutat de propria lui Nina, introvertitul şi timidul şomer devenit dramaturg sfârşeşte prin a face apologia anilor '50, din care, e drept, îi plac doar "anumite aspecte", a căror profunzime superficialul Spike nu le poate înţelege. Deşi, fără îndoială, secvenţa conturată cu atâta emoţie şi empatie de Gheorghe Visu este cu adevărat percutantă, ironia nu lipseşte nici aici: deşi gay, deşi beneficiar al multora dintre avantajele secolului al XXI-lea, Vania construieşte o pledoarie conservatoare de tot hazul, ca pol radical faţă de pseudo-emanciparea reprezentată de fragedul actor wannabe. Contradicţia se împacă, eventual, când îţi aminteşti că, la lectura piesei, prin Vania-scriitorul vorbesc mai mult Treplev, Trigorin Verşinin decât Vania, fratele Maşei şi Soniei. (Sau, dacă nu îţi mai aminteşti nimic, cu atât mai bine. A fi sau a nu fi spectator postmodern?) 

Reuşita textului lui Durang, impecabil valorificat scenic de Horia Suru, constă prea puţin în faptul, deloc lipsit de importanţă, că manipulează cu talent, tandreţe, fantezie şi ironie un caleidoscop seducător de referinţe culturale dintre cele mai diverse, între care Cehov ocupă un loc central. Dimpotrivă, Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike ajunge imediat la spectator tocmai pentru că nu serveşte în mod ostentativ şi inhibitor niciuna dintre aceste aluzii. Mai mult, ne sunt prezentate câteva personaje atât de antrenante încât, pe parcurs, privitorii sunt încurajaţi să uite toate conexiunile şi să se bucure, pur şi simplu, de viaţa celor şase făpturi din ce în ce mai puţin dependente de Cehov. Horia Suru a exploatat admirabil potenţialul acestei gradări textuale, dând viaţă unei comedii care refuză să se transforme într-un preţios inventar de tehnici, şcoli şi mari nume. Împingând şi mai departe jocul cu limitele convenţiei, regizorul introduce, pe de o parte, numeroase momente în care actorii pătrund în sală, bulversând geografia intrărilor şi ieşirilor. Pe de altă parte, acesta dezechilibrează şi solicită într-un mod neaşteptat atenţia spectatorilor atunci când, la lectura piesei lui Vania, scena este dezmembrată şi reorganizată în două planuri: centrul ocupat de Vania şi de actorii improvizaţi, şi planul secund, în care actorii de drept, Maşa şi Spike, alături de Sonia, stau cu spatele la public, cu care aproape că se confundă.  


Eficienţei regizorului i se adaugă disponibilitatea actoricească a tuturor celor şase actori: tânăra Ana Bianca Popescu aduce în scenă o energie debordantă, irezistibil de isterică, Andreea Grămoşteanu dă voce freneziei posedării într-o construcţie pe cât de exotică, pe atât de profund umană, iar Ştefan Lupu îşi duce cu bine la capăt personajul arogant, dar niciodată esenţial rău, nefiind nici simpatic cu orice preţ, nici complet antipatic. Partitura - poate cea mai complexă - a Lilianei Pană în rolul Soniei evoluează contrapuntic, cuprinzând, printr-o remarcabilă înlănţuire de posibilităţi expresive, cele mai contradictorii emoţii şi resorturi interioare, de la frustrarea "fetei bătrâne" la generozitatea şi imensa dorinţă de dăruire care o caracterizează cu adevărat. Mihaela Rădescu, în rolul Maşei, merită apreciată, în primul rând, pentru echilibrul şi răbdarea cu care construieşte un personaj spectaculos în toate sensurile cuvântului. Gheorghe Visu trece cu graţia sa specifică de la ipostaza de pitic morocănos la cea de unchi simpatic şi prietenos, fără a uita datoria de moralist tandru şi, după cum se dovedeşte, extraordinar de sensibil. În rolul lui Vania, forţa cea mai mare a lui Gheorghe Visu stă în siguranţa cu care se lasă fragilizat şi deschis către toate variaţiile afective.


În concluzie, cum spunea Gogol, citat de "Apecehov", recitat la rându-i de Cristopher Durang, e o mare plictiseală să trăieşti pe lumea aceasta. Din fericire, Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike este unul dintre acele spectacole greu de uitat care, preţ de mai bine de două ore, transformă plictiseala în cea mai palpitantă aventură. Apoi urmează, din nou, oboseala. Dar cel puţin obosim şi îmbătrânim în teatru. Cu Cehov sau fără.