Greutatea vieţii în A vágy / Dorinţa

Teatrul furiei şi al violenţelor de limbaj se adânceşte văzând cu ochii în problematica maladiilor secolului: sexualitatea exacerbată, comportamentul antisocial, drogurile, anxietatea, depresia, alienarea. Toate acestea, plus încă o serie de frustrări ale omului contemporan, le găsim în A vágy / Dorinţa, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, realizat de Albu Istvan după textul lui Franz Xaver Kroetz, dramaturg şi om de teatru german, format în anii '60 la Max Reinhardt - Seminar din Viena, alături de Martin Sperr. Albu Istvan e atras în mod deosebit de formula acestui teatru, "extrem contemporan", cum ar spune  Claudiu Groza, făcându-şi mâna pe texte şocante despre vulnerabilităţile prezentului, o exemplificare în acest sens fiind montarea Serena in X-tremis din 2014. Dar şi experienţa din Demonii i-a prins bine, întrucât regizorul a prizat la soluţii curajoase de rezolvare a unor scene de mare cruzime din materialul faptic oferit de subiectul dostoievskian. Albu Istvan s-a deprins să privească pieziş în psihologia eroilor şi nu concepe să le atenueze reacţiile, dimpotrivă, marşează pe augmentare. Ceea ce face ca impactul să fie dur, marcat de dese răbufniri furibunde ale personajelor.

Îndesat cu atâtea tare ale omului căzut din paradisul idealităţii spirituale, slăbiciuni şi vicii eşalonate pe secvenţe adiacente, la care se adaugă în mod complementar elementele de recuzită necesare, spectacolul lasă impresia unui curs narativ încărcat de mesaje oripilante despre viaţa intimă de cuplu, ejectate cathartic din tensiunea confruntărilor dintre personaje. Scena e încărcată la propriu, atmosfera de asemenea. A vágy / Dorinţa e un produs teatral prea plin de încordare dramatică şi pulsiuni emoţionale, aşa încât abia aştepţi să ieşi la lumină din noaptea eroilor piesei, prinşi în triunghiul traumatizant al amorului carnal, devoalat fără reţineri sau false pudibonderii. Adevărul crud iese repede la iveală. În directă filiaţie freudiană, sexualitatea este motorul (secret) al vieţii, devoalat în regim naturalist şi în toată complexitatea sa dătătoare de sensuri conexe. Patul conjugal, oglinda-paravan sunt în centrul atenţiei ca obiecte-impulsuri de proiectare în anamneza psihanalitică. Un pat care pune în evidenţă sexualitatea refulată şi un paravan care în loc să ascundă oglindeşte intimitatea. Mai apar un mormânt şi o seră miraculoasă plină cu butaforii, un pian de unde Zsuzsi (Sigmond Rita), costumată ca înger diafan, să înalţe spre cer sunete mângâitoare. Ea e prezentă în fanteziile lui Fritz şi în conştiinţa părinţilor. De mormânt se leagă activitatea cuplului Hilda - Ottó, deţinător al unei firme de pompe funebre, iar sera beneficiază de mecanismul ultra-perfecţionat al înfloririlor la comandă, un lux în dezacord ironic cu neîmplinirile. Sentimentele nu pot fi comandate mecanic. Ele aduc în prim-plan suferinţa, patima necontrolată, instaurează haosul şi angoasa, denaturează şi deformează profilul psihic al eroilor.

Tema triunghului amoros e tratată în regim de urgenţă simplu şi direct. Rutina intervenită în viaţa de cuplu îi îndepărtează pe parteneri. Hilda (Kali Andrea) e bisericoasă şi uşor frigidă, iar Ottó (Szűcs Ervin), un mascul în călduri, o găseşte pe Mitzi (Imre Éva) pentru a-şi satisface în afara căminului plăcerile sexuale. Acest spaţiu al dorinţei e traversat de apaticul Fritz (Farkas Loránd), fratele Hildei, recent ieşit din închisoare. Cei doi bărbaţi pun în evidenţă apetenţa şi inapetenţa sexuală. În chip de înger, cu rol multiplu în spectacol, apare Zsuzsi, fiica familiştilor, care supradimensionează criza cuplului. Firul epic e supus unei problematizări de substanţă, dincolo de consumarea conflictului, dincolo de sexualitate şi violenţă de limbaj. Personajele sunt tipologii ale cotidianului dezamăgite de calitatea vieţii, interiorizate, prizoniere ale alcoolismului, ale obsesiilor idealizate sau ale practicilor masochiste. În loc să perceapă viaţa ca pe un dar, ele sunt apăsate de "greutatea vieţii", după cum punctează în intervenţiile lui cântate la microfon Farkas Loránd, în postură de tânăr înstrăinat de lume sau de mesager al acestor timpuri ce-şi tânguieşte nefericirea. Foarte bun Farcas Loránd în acest rol. Faţa lui de abulic împietrită în tristeţe impresionează puternic, el e exponentul unei generaţii dezabuzate, incapabil a se adapta la rigorile futile ale unei societăţi în derivă. Cântecele lui, în engleză sau în maghiară, sunt strigătele îndurerate ale unui depresiv ce nu-şi mai doreşte vindecarea. Greul spectacolului este dus de Szűcs Ervin, soţul prins în capcana propriei sexualităţi, care debordează de vitalitate şi porniri instinctuale. Kali Andrea compune un portret de soţie corectă, apărătoare a familiei, dar mofluză. Lupta ei cu amanta soţului îi pune şi mai bine în evidenţă francheţea. Imre Éva în Mitzi este femeia capabilă să experimenteze orice pentru a-şi satisface dorinţa. Coborârea amantei în mormânt, după lupta între rivale, şi apoi "întoarcerea" ei la viaţă pentru a fi batjocorită şi umilită e o lovitură de teatru bine exploatată regizoral. Dramaturgia asigurată de Fischer Botond pe traducerea în limba maghiară aparţinând lui Parti Nagy Lajos pare menţinută la esenţa sugestivă a dialogului. Decorul conceput de Tenkei Tibor mi s-a părut, după cum ziceam la început, încărcat, dar nu excesiv. Costumele realizate de Bocskai Gyopár adecvate.

Trecând peste impresia de spectacol încărcat vizual şi abuzând de nişte scene naturaliste (să le spunem) ca masturbarea sau urinarea, A vágy / Dorinţa este un decupaj dur şi necruţător din viaţa sexuală de cuplu, cu implicaţiile sociale pertinent problematizate. Un spectacol cu miză din actuala stagiune, în stare să stărnească dezbateri şi controverse.