Neo-neo-dada - Lost River

Ryan Gosling, unul dintre actorii de vârf ai momentului, s-a născut în London, Ontario (Canada), un oraş aflat la graniţa sudică a ţării sale, aproape de Detroit, Michigan (SUA), metropolă izbită de un declin economic crâncen. Gosling, până acum doar actor, debutează regizoral cu un subiect care trebuie să îi fie aproape de suflet - doar şi pentru faptul că e filmat tocmai în Detroit, loc cu peisaje apocaliptice, neguroase, pe care le exploatează atât în scop narativ, din dorinţa semnalării situaţiei unei metropole până nu demult productivă şi vie, cât şi în cheie estetic-teoretică. Cu Lost River, canadianul îşi continuă cumva linia interpretativă - cadrele sunt deseori lungi, învăluite în mister, neexplicat(iv)e-până-la-capăt -, una tensionată şi grea. Reuşeşte, astfel, să facă trecerea spre regie fără să îşi piardă din trăsăturile pozitive, devenite semne distinctive înăuntrul unei generaţii masculine majoritar efeminată, flecară, îndreptată spre comedie, uneori chiar spre batjocură, spre tratarea lejeră a evenimentelor, caracteristici pe care el, din câte se observă, le combate. Filmul - nominalizat la Caméra d'Or şi Un Certain Regard (Cannes, 2014) - este unul transgeneric, neo-noir, fantasy-mystery, thriller, dramă. Are calitatea de a putea fi receptat atât la nivel primar (narativ), la un al doilea nivel (simbolic): Gosling îşi propune să prezinte degradarea societăţii [temă veche, de factură (post)modernă, dar încă abordabilă-fără-să-fie-redundantă], printr-o poveste alegorică, a părintelui pus în faţa falimentului personal, al copilului pus în faţa unei existenţe nedefinite, în care e văduvit de busolă; cât şi al un al treilea nivel, metadiscursiv. Sigur, manierismul prezent ar părea că e pe alocuri folosit în mod abuziv, la fel cum escapismul devine uneori discutabil, însă aceste exagerări sunt menite să accentueze tocmai lipsa generală de sens.

La un moment dat, unul dintre personaje o întreabă pe Rat, amica protagonistului, de ce o cheamă aşa, moment atât precedat cât şi succedat de tot felul de evenimente ce decurg haotic şi violent. Dialogul de faţă este unul lipsit de sens, la fel ca majoritatea acţiunilor, dar pentru peisaj totul e cumva natural. Lucrurile neobişnuite-în-accepţiunea-social-cinematografică-largă devin aici norma, iar lumea e întoarsă cu susul în jos. Modul în care Gosling orchestrează toate aceste chestiuni aminteşte de filmele nouăzeciste, că sunt cu adolescenţi, cum ar fi Dazed and Confused (r. Richard Linklater), sau cu tablouri absurde în manieră Lynch sau în cea a fraţilor Coen. În fapt, prindem un amestec fericit - reciclarea vine, aici, într-o notă lejeră, aşa cum nu se întâmplă neapărat la Birdman, care e încrâncenat. Iñárritu preia într-un mod prin care pare că vrea să îşi exprime superioritatea faţă de cei pe care, astfel, îi imită ironic, arătându-le că e mai competent decât ei să construiască în registrele filmice specifice fiecăruia. Gosling nu numai că nu are această pretenţie (nu ar avea nici experienţa şi, încă, nici calitatea să tindă într-acolo), dar îşi şi asumă împrumuturile, care, astfel, devin mai îndreptate spre dezbateri teoretice decât la premiatul principal al Galei Oscar 2015. Însă, pentru că Gosling nu urmăreşte să fie clar în exprimarea poveştii, Lost River devine mai mult o experienţă decât un film ştanţat după canonul hollywoodian - care aşteaptă limpezime şi corectitudine politică. Astfel, filmul e aruncat într-o lume derutantă, dezlegată de laţul conformist, iar ceea ce tronează e absurdidatea narativă. În multe feluri, Gosling se înscrie pe linia avangardistă a suprarealiştilor preocupaţi de cinema în primul rând ca mediu de explorare vizuală, doar mai apoi de relatare narativă.