Sindromul Pittiş şi zilele de mai - Festivalul naţional de arte pentru liceeni Florian Pittiş, 2015

Ce bine că... există un asemenea festival! Cea de-a opta ediţie a festivalului naţional de arte pentru liceeni "Florian Pittiş", ediţia 2015, a început promiţător, cu sala arhiplină, aşa cum se întâmplă în fiecare an, pe ritmuri de folk şi cu emoţii pentru toţi concurenţii ce aveau să interpreteze pe scena Teatrului Bulandra, acolo unde Moţu s-a remarcat. În 2015 s-au înscris mai bine de 40 de trupe din ţară, iar în urma selecţiei au rămas în concurs cele mai bune.


Unii pentru prima oară în competiţie, alţii deja obişnuiţi cu atmosfera festivalului, liceenii au cântat, publicul a aplaudat şi juriul tare mult a apreciat. Drept vorbind, dincolo de cântece, dincolo de spectacolele de teatru şi organizarea minuţioasă din fiecare an, acest festival te face să te îndrăgosteşti şi nu cred că este vreo exagerare când afirm acest lucru.

Nu este vorba neapărat de fluturii din stomac, ci mai degrabă de momentul acela când ţi se face pielea de găină, rămâi fără cuvinte şi nu ştii cum să reacţionezi. O fi bine, o fi rău? Te uiţi în sală şi vezi cum tinerii au acaparat-o, cum nu mai e generaţia aceea superficială despre care tot auzim vorbindu-se şi care, chipurile, "nu ştie ce sunt cu adevărat arta şi frumosul". Nu ai să auzi telefoane care să întrerupă momentele artistice şi nu ai să vezi zâmbete mai sincere şi aplauze mai puternice care să oprească secunde în şir desfăşurarea spectacolului. Ceea ce este fain la orice ediţie de Pittiş, este că ai ocazia să te îndrăgosteşti şi să te reîndrăgosteşti în toate cele trei zilele de festival şi de fiecare dată, altfel.

Mai întâi, fără să conştientizezi şi apoi, puţin câte puţin, te îmbeţi de amorul artei, îţi vine cheful de viaţă, scrâşneşti din dinţi şi te baţi cu pumnu-n piept că-ţi laşi plete, că mai nou îţi curge prin vene "mişcarea de rezistenţă", dintr-odată vrei să fii rebel şi juri că te faci actor, pe fundal asculţi Beatles şi noaptea meditezi , iar mai apoi, cotropit de toate răsturnările de situaţie, cauţi disperat vinovaţii care te-au adus în faza terminală "de îndrăgosteală".

Dacă ar fi să tragem cu urechea la spusele celor trecuţi prin viaţă: "toţi suntem puţini luaţi", aşa că fii fără griji.

Îţi bagi minţile în cap, te aduni, îţi aduci aminte că vinovaţii sunt fără vină şi te reculegi, în timp ce un coleg îţi dă un ghiont şi rânjeşte la tine, îngânând: "Nu-i nimic, asta e!"


Piesa ampiticipecreier.com a venit numai bine ca replică la imboldul lui Moţu Pittiş, deschizând totodată a doua seară, cea dedicată teatrului. Un spectacol în care actorii şi-au pus amprenta pe scenariu, inspirat dintr-o poveste reală, şi pe mesajul transmis. Cum că nu avem limite. Şi foarte bine, să nu avem! 20 de puşti din Botoşani au demonstrat că "e un spectacol pe simţit, nu pe întrebat, ori pe presupus."

Nu am avut timp de răgaz, căci am avut o întâlnire cu Pisica verde, unde membrii trupei "Amprente" din Braşov au creat o aventură într-un univers neconvenţional care a dus în prim plan alegerile, confruntările şi ezitările de care se lovesc tinerii astăzi. Un spectacol nu uşor de digerat, care te pune pe gânduri, te năuceşte, te inhibă şi apoi te trezeşte din nou la viaţă datorită personajului fantastic şi anume, pisica verde, care se dovedeşte a fi intriga şi chintesenţa totodată a acestei întâmplări.

Şi dacă nu ar fi fost de ajuns, la Pittiş nimic nu e imposibil. Venită tocmai din capătul celălalt al ţării, mai precis din Timişoara, Claudia Moroşanu a demonstrat că e suficient ca un singur actor pe scenă să te facă să treci prin toate stările. Am asistat la un one woman show la care am râs şi am tremurat, care m-a speriat şi care m-a încântat , dar care la final a dovedit calitatea incontestabilă pe care o are Claudia: aceea de a juca şi a se juca cu noi, spectatorii.

În plină zi de mai, Compania de teatru OKaua a pus în scenă Halloween, un spectacol în care evadarea nu are valoarea unei pierderi, ci a unei regăsiri. O fată premiantă alege varianta plecării de acasă, departe de lucrurile previzibile şi conformiste impuse, în acest context strecurându-se şi momente de muzică şi dans, specifice adolescenţilor de la OKaua care au dat un farmec aparte scenetei.

"Trupa din Centru" şi trupa "Anima" au fost cele care au închis secţiunea de teatru din ediţia cu numărul opt a festivalului, nu fără a smulge aplauze binemeritate din rândul spectatorilor, după interpretările din Tot într-o dimineaţă, respectiv Cafeneaua.


A treia zi a fost despre plăcerea de juca sau Homo Ludens. Despre pasiune, reinventare şi naivitate. Cu un strop de emoţie şi condimentat cu bufnete de râs. La toate acestea, se adaugă un recital Ducu Bertzi, iar rezultatul este previzibil. Nu o fi chiar reţeta pentru fericire perpetuă, dar măcar "o fericire" cât primăvara de lungă.

Nu mult a durat până ca vraja să se termine, iar totul să devină o amintire. Au fost trei zile care meritau a fi puse pe replay. Dar dacă nu putem să dăm timpul înapoi, măcar să visăm în perspectivă... peste nouă mări, peste nouă ţări... ca în basme, aşteptând cifra sau mai bine zis, după caz, ediţia magică.