Ecranizarea de faţă după romanul politic al lui Tom Rob Smith nu este nici una foarte reuşită, dar nici sub linie. Regizorul suedez Daniel Espinosa a trecut la filme americane de studio şi, după blockbusterul din 2012 cu vedete, Safe House, unde îi avea pe Denzel Washington, Sam Shepard şi Ryan Reynolds, toată lumea aşteaptă lucruri mari de la el. De data aceasta este o poveste de propagandă, pe teritoriu sovietic, cu toate accentele şi clişeele cu care s-au obişnuit vesticii legate de URSS. Scenaristul Richard Price scoate ce poate (doar e cel care a scris Shaft-ul nou, Ransom, Sea of Love sau The Color of Money!). Sigur că există şi aici tensiune, multe scene apăsătoare şi clipe fără ieşire.
Filmul câştigă clar graţie distribuţiei, cu actori pe cai mari în ultimii ani, care au devenit deja vedete, cu reală carismă şi talent actoricesc, capabili să reuşească o scenă emoţionantă, să fie credibili în roluri dificile, prin concentrarea lor. Şi Tom Hardy, din ce în ce mai vizibil, în partitura lui ca protagonist care practic ocupă fiecare cadru al filmului, cu trupul său, cu chipul său, cu mersul şi lupta cu accentul rusesc. Şi, ca soţia lui, Noomi Rapace iar în rol hăituit, filmată des în prim-plan, cu lentile albastre şi un profil parcă schimbat, de îi vezi numai nasul şi fruntea aparte. Cei doi duc filmul pe umerii lor şi îl duc bine.
În jurul lor actori de calibru care pot cu uşurinţă să te convingă. Nu mai discutăm de Gary Oldman, căci este evident bine în acest rol fără probleme. Vincent Cassel, în rol mic şi el, de ticălos în uniformă, arată bine aşa tuns. De altfel, machiajul şi coafurile îi fac pe mulţi de nerecunoscut. O bilă albă. Fares Fares, actor suedez de origine libaneză, a mai făcut echipă cu regizorul şi la Safe House.
Ca şi negativul filmului de altfel, laşul transformat din ură în maşină de ucis, Vasili care urcă ierarhic călcând la propriu peste cadavre. Adică Joel Kinnaman, premiat chiar pentru un rol dintr-un film mai vechi al regizorului şi care a fost de curând noul Robocop. Lui i se dă o partitură pe modelul nazistului din Schindler's List, un individ fără scrupule care ar vinde fără să clipească pe oricine.
Şi, parcă mai mult decât distribuţia, filmul câştigă în suspans datorită imaginii, tur de forţă al operatorului Oliver Wood, cel de la Face/Off, The Bourne Identity, 2 Guns. Deci ştie cum să folosească obiectivele, filtrele, să filmeze cu lumină puţină şi în spaţii înguste, cu stady-cam-ul, în locuri diverse, cu specific diferit. În afară de uniformele militare, aici nu există deloc detalii de scenografie sau de arhitectură, fundal, planuri largi, cu locuri de recunoscut.
S-a filmat în Cehia şi se pare şi în România, iar cadrele sunt toate voit foarte strânse, aproape numai pe personaje, ca să se reuşească astfel o atmosferă industrială a anilor '50. Lumina e scăzută, gălbui-verzuie, şi toate aceste amănunte dau filmului şi poveştii un aer de acvariu, de claustrofobie, simboluri necesare regizorului pentru a descrie dictatura, teroarea, frica. E drept, poate că uneori îţi mai doreşti o gură de aer, un plan-tampon, mai larg, dar accepţi convenţia, aşa cum e. Nici atunci când se filmează în aer liber, nu se simte aerul.
Este un fel de Gorky Park (thrillerul din 1983 cu crimele lui din Moscova şi cu vedetă William Hurt) cu uniformele poliţiei militare pentru deceniul 5. Povestea unui om care se duce în spirală parcă spre centrul pământului, spre bezna şi răul absolut, uşor de manipulat, care crede într-o cauză la un moment dat.
Static, lung, dens, aproape vâscos, ca şi mocirla socio-politică de după război în care încearcă personajele să se mişte, filmul avansează destul de greu. Cu o introducere foarte lungă şi un mijloc care mai face câteva burţi, începe să se articuleze abia înspre final, când ritmul de thriller şi povestea gen Jack Spintecătorul încep să fie centrul atenţiei.
Inegal până şi în folosirea accentului apăsat rusesc - poate chiar nu era nevoie de el (la un moment dat) -, cu ceva ruperi de ritm şi un final care pare citat din Dr. Jivago, filmul, chiar aşa cum se înmoaie spre final, are un ce al lui, care te face curios să-l vezi până la capăt.
Ce aduce nou nu sunt scenele de tortură, de şantajare cinică în acceptarea "programului impus" al conducătorilor, ci modul "singur împotriva tuturor" cum se aplică la o poveste din Est. În ţara tătucului unde "nu există crimă în paradis". Asta e interesant de văzut, de noi, ca estici de dincolo de Cortina de Fier, mult mai mult decât pentru americanii care "denunţă" comunismul. De altfel, Rusia a interzis proiecţia şi, după ce veţi vedea, veţi înţelege de ce. Muzica lirică ajută, însă nu curăţă. Mesajul e clar, e greu, poate încă actual.
Copilul 44 din titlu este ultimul dintr-un şir de nefericiţi căsăpiţi de un psihopat. E bine, e interesant, funcţionează ca la Agatha Christie faptul că regizorul nu ne arată criminalul. El apare abia spre sfârşit, iar misterul reuşeşte să rămână intact.
Scenele de luptă însă sunt inedite şi te ţin cu sufletul la gură, iar cea din tren sau aceea dintr-o viroagă cu nămol, chiar viscerale, foarte bine filmate şi montate, originale.
N-ai zice că o asemenea poveste poate să aibă happy-end, însă aceasta este o concesie strict narativă şi o accepţi emoţionat ca atare.