În dulcele stil clasic - Trei generaţii

Teatrul Odeon anunţă, prin vocea directoarei sale, actriţa Dorina Lazăr, un program de (re)valorificare a unor texte uitate, sau doar neglijate, din repertoriul românesc - nu atît clasic, cît din perioada comunistă. Într-adevăr, nu tot ce s-a scris (şi jucat) atunci e prost scris, din unele texte se poate salva ceva şi, în plus, există destui spectatori care ar putea primi cu plăcere, nu doar nostalgică, versiuni noi ale unor piese care le-au marcat şi poate chiar bucurat tinereţea.

Începutul a fost făcut cu Trei generaţii, textul cel mai cunoscut al Luciei Demetrius. Cei de vîrsta mea şi părinţii lor îşi aduc aminte, cu siguranţă, de măcar o montare a lui, la teatru sau la televizor. Au jucat în piesa asta nume mari ale teatrului românesc: Ştefan Ciubotăraşu, Fory Etterle, Tantzi Cocea, Beate Fredanov (aceştia, la premiera din 1956, la Bulandra), Ileana Stana Ionescu, Dionisie Vitcu, Candid Stoica (în 1964, la Piatra Neamţ, în regia lui Lucian Giurchescu), apoi Ica Matache, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu-Botez, Petre Gheorghiu, Dan Condurache (montarea din 1974, tot la Bulandra), Irina Răchiţeanu Şirianu, Valeria Seciu, Colea Răutu, Octavian Cotescu, Melania Cîrje, Rodica Negrea (în montarea de la TV, din 1981, a lui Nae Cosmescu) - şi enumerarea poate continua.

Pentru cei mai tineri, amintesc, pe scurt, subiectul. O familie bine situată dintr-un oraş de provincie ajunge, din cauza nechibzuinţei soţului, judecător şi jucător împătimit, în situaţia de a-şi pierde moşia şi casa. Soluţia va fi contractarea unei căsătorii avantajoase pentru unica fiică, foarte tînără şi îndrăgostită de profesorul ei de pian, un viitor concertist de succes, dar, fireşte, sărac. Fata va fi "vîndută" unui moşier mult mai bătrîn, dar cu o situaţie bună. Care moşier, amator de femei şi de afaceri riscate, ajunge la un moment dat într-o situaţie asemănătoare şi recurge la aceeaşi soluţie pe care soţia sa, pînă la urmă, o acceptă - îşi sacrifică fata, dîndu-i-o unui avocat de succes. Aceasta consimte să-şi bată joc de viaţa ei, profită de bani - şi vine războiul, apoi comunismul. La a treia generaţie, fata e din nou muziciană, lucrează şi-şi întreţine familia de trîntori, dar reuşeşte să rupă cercul, plecînd de acasă - cu binecuvîntarea bunicii.

Textul acesta poate fi interpretat în multe feluri. În revista Memoria, Claudia Florentina Dobre spune că subiectul ei e "distrugerea familiei burgheze prin emanciparea femeii ce adera la comunism". Sînt convins că poate fi privită şi aşa, depinde cum pui accentele. Meritul actualei montări a lui Dinu Cernescu e că le-a pus foarte inteligent, salvînd tot ce se putea salva dintr-un text nu tocmai rău scris şi atenuînd pînă la ştergere presiunea ideologică. La urma urmei, taţi autoritari şi căsătorii aranjate cu scop financiar au existat de cînd lumea, a-i satiriza pe aceia care le practică nu înseamnă neapărat a da în burghezi, cum şi tineri care s-au simţit sufocaţi în atmosfera de acasă au existat în orice regim. Aşa că, în montarea de la Odeon, scenele dinainte de război au parfumul epocii, schimbarea de regim e simplu sugerată (pe fondul unui cunoscut, pentru unii, marş comunist, recuziterii golesc casa de tablouri şi alte obiecte mai de preţ, în timp ce servitoarea, pînă atunci cocîrjată şi speriată, se îndreaptă de spate, se pune ostentativ pe fumat şi ocupă una dintre camerele bune), iar în perioada ultimă, comunistă, protagoniştii se comportă normal, au aceleaşi defecte dinainte, nu mai sînt caricaturi. O privire senină, aş zice, asupra acestui text. Costumele, splendide, şi scenografia Mariei Miu contribuie mult la impresia de calm, de echilibru al montării.

Dincolo de text, de subiect, piesa, scrisă de o fostă actriţă, oferă actorilor partituri consistente. Merită s-o vedeţi pe Rodica Mandache cum se joacă în rolul veşnic îndrăgostitei Domnişoare Macri (e a treia oară cînd face acest rol!), merită s-o vedeţi pe Sabrina Iaşchevici în rolul Elizei (generaţia de mijloc) şi merită, cu prisosinţă, s-o vedeţi pe Crina Mureşan, actriţă de forţă care joacă mult prea puţin, în rolul Ruxandrei, jucînd nuanţat trei vîrste (compoziţie, la sfîrşit), cu o naturaleţe de invidiat. Şi rolurile bărbaţilor sînt întinse şi suculente. În rolul judecătorului, Mircea N. Creţu are o scenă foarte amuzantă în care primeşte replica Angelei Ioan, foarte buni sînt Laurenţiu Lazăr, Marian Ghenea (mirii din generaţiile succesive) şi Marian Lepădatu (un vecin). Dacă pentru actori din generaţia matură, roluri de acest tip nu sînt chiar o noutate, e foarte interesant să-i vezi cum se adaptează pe cei tineri, nu foarte obişnuiţi cu teatrul clasic, cu rostirea fermă şi cu mai puţină mişcare. O fac foarte bine Silvian Vîlcu (mai puţin în compoziţia din partea a treia) şi Andrei Runcanu. Apariţii delicioase are, ca întotdeauna, Ruxandra Maniu, aici în rolul servitoarei.

Sigur, textul are şi părţi, tirade şi chiar dialoguri, care, oricît s-ar strădui regizorul şi actorii, nu sună credibil. Spectacolul are şi perioade în care trenează. Muzica lui Vasile Manta însoţeşte cuminte, n-are nici un rol, de fapt. Dar, una peste alta, e un spectacol plăcut care va mulţumi un anume tip de public doritor şi de teatru aşezat, cu subiect limpede, care să nu-l şocheze, rostit ca la carte de actori buni, îmbrăcaţi cumsecade, care stau firesc în fotolii şi nu aleargă întruna pe scenă. Există şi un astfel de public.

Interesant e, în această montare, că maestrul Dinu Cernescu n-a făcut arheologie, ci a luat textul în serios, nu l-a caricaturizat, nu l-a tratat ironic. Sînt cu atît mai curios ce va face Alexandru Dabija cu Mielul turbat, al lui Aurel Baranga, anunţat ca următor moment al programului de la Odeon.

Cred că proiectul anunţat de Dorina Lazăr e unul viabil şi necesar. Mi-aş dori enorm să-şi găsească locul în el şi piese mai puţin sau deloc jucate pe-atunci, cum sînt ale lui Dumitru Solomon, cele "cu filosofi", mai ales. Cine ştie, poate vor fi regizori interesaţi.