Cu un astfel de curriculum vitae în spate - la care se adaugă colaborări cu europeni care îmi sunt străini -, Cristian Comeagă a conceput un al doilea film, iar CNC a considerat că scenariul scris de dânsul merită să fie finanţat în cadrul concursului pentru lungmetraje de debut, cu toate că menţionatul ... la oase avusese premiera la Comedy Cluj 2010 cu două-trei luni înaintea organizării acestei competiţii interne, ceea ce, regulamentar, i-ar fi anulat şansa înscrierii în secţiunea respectivă. Trecând peste tot felul de posibile speculaţii legate de modul în care s-a întregit acest proiect, Cel ales - cvadruplu premiat în cadrul Los Angeles Cinema Festival of Hollywood, ediţia 2015, şi trofeul Rising Star la Vancouver - a fost realizat cu amabilitatea unui număr impresionant de instituţii ale statului şi de firme particulare. Mergând pe firul apei, se poate naşte discuţia dacă nu cumva această asociere întruneşte criteriile pentru care diverşi, în alte zone de activitate, mai bănoase (şi, implicit, mai importante pentru mersul economiei ţării), pot face obiectul unei anchete penale. Departe de mine gândul că realizatorii filmului ar fi corupt pe cineva în drumul spre Cel ales; ce fac e să expun, succint, paşii acestui parcurs, aşa cum se văd din afară. Un volum apreciabil de forţe s-au urnit întru ceea ce ar trebui, după look, să fie o producţie destul de scumpă - raţionament dedus din faptul că acţiunile se derulează în trei zone spaţio-temporale diferite -, forţe care, însă, au facilitat producerea unui film aflat, valoric, sub nivelul efortului depus în actul creator. Dar, ca să nu fiu înţeles greşit, o spun din capul locului: Cel ales e pe alocuri agreabil, îşi poate câştiga pe merit admiratori, pentru că, strict tehnic (domeniu profesional prim al domnului Comeagă, la care se pricepe cel mai bine) este mai mult decât onorabil - în ideea şi unei cinematografii româneşti deseori deficitare la acest capitol.
Artistic vorbind, însă - iar aici ar intra calitatea interpretării actoriceşti, organicitatea legării firului narativ, precum şi alinierea acestor chestiuni la cerinţele comerciale internaţionale momentane -, aşadar, artistic, din tot acest amalgam, se disting oarecum doar Bogdan Stanoevici şi Nicodim Ungureanu, protagonist, respectiv antagonist. Restul actorilor, mulţi la număr, nu se fac remarcaţi; sunt necredibili, la fel ca rezolvările narative găsite, ce deseori par că ar fi survenit la prima mână. Cu toate acestea, ideea principală a filmului (şi anume că individul e condus de un grup de interese, ale cărui tentacule sunt prea puternice pentru a fi combătute) se înţelege, într-un final, în ciuda fluctuaţiilor considerabile apărute în formularea acestei teze şi provenite din incapacitatea controlării unui volum prea mare de acţiuni, locaţii, personaje etc. Întâmplările sunt surprinse cinematografic într-un stil care îmbină maniera apreciată, dar puţin datată, de tip Olivier Assayas (ca să aleg un nume din spaţiul francofon, unde Comeagă a colaborat şi, de asemenea, unde a trăit mult timp Stanoevici [revenit în ţară şi numit, în timpul derulării proiectului de faţă, secretar de stat la Ministerul Culturii în Guvernul Ponta 3]) şi maniera pompieristică a trustului PRO. De pildă, imaginile filmate în Occident au un aer cât de cât plăcut, pe când trecutul comunist optzecist conţine inexactităţi, în sensul că atitudinea personajelor este vizibil indusă de sistemul social actual, care îi face pe actori, nedesprinşi de prezent, incapabili să se transpună la acele vremuri. Astfel, scenele plasate în mediul liceal al anilor '80, sunt populate de tineri de genul celor din #Selfie, care au o atitudine nespecifică perioadei respective, cel puţin aşa cum este această specificitate receptată în conştiinţa colectivă, context în care, dialogurile lor, care nu se deosebesc de cele purtate de tineri astăzi, sună fals. Domnul Comeagă nu pare că şi-ar propune să stabilească vreo convenţie în care ar conta doar faptele - caz ipotetic, conform căruia inexactităţi de tipul acestora ar deveni parte a unei abordări postmoderne, dezinteresate de respectarea realităţilor istorice, unde sunt chiar căutate astfel de derapaje de la recrearea veridică a cadrului, aici comunist -, din moment ce regia dânsului se arată interesată faţă de epocă, odată introduse maşini din acea perioadă şi mici simboluri (ţigări Kent, de pildă), odată desaturate culorile (în cadre ale trecutului).
Demersul e împins de la spate de către flerul lui Nicodim Ungureanu - care e mai viu ca securist sictirit decât Mihai Constantin în De ce eu?, cu toate că metoda actoricească a primului numit aduce mai degrabă aminte de securişti interpretaţi imediat după căderea comunismului (Cel mai iubit dintre pământeni, ca să dau doar un exemplu), având replici care mai de care mai amuzant-exagerate, pliate pe încorporarea unui tip de rol oarecum datat faţă de cel al băieţilor deştepţi profilaţi în filmele de gen străine actuale. Punând totul în context, progresul e vizibil pentru regizorul Comeagă, astfel încât Cel ales are calitatea de a se uita de sus la proiecte precum Ultimul zburător, Love Building, #Selfie. Sunt, însă, greu de trecut cu vederea atât controlul aproximativ al detaliilor, adoptarea (din punctele de vedere expuse) unei metode cinematografice cu influenţe nouăzeciste, inegalitatea dintre secvenţe.