Balcanicele sau violul ca armă (încă) de război

Violul ca armă de război este poate cea mai veche şi cea mai stabilă metodă de opresiune pe care au folosit-o soldaţii din cele mai vechi timpuri, acceptată drept o urmare colaterală a confruntărilor armate. Războiul din Bosnia este un moment al istoriei recente care, dincolo de victimele confruntărilor directe, a înregistrat un număr şocant de cazuri de violuri suferite de femeile musulmane bosniace, comise de soldaţii sîrbi. Este un capitol ruşinos şi tragic al prezentului, încă nejudecat în întregime şi ale cărui urme se resimt şi acum, într-o perioadă marcată tot de intoleranţă, violenţă şi instigare la ură. Despre atrocităţile suferite de aceste femei a ales să vorbească Alexandru Hausvater, în cea mai nouă producţie a sa, Balcanicele, la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte.

După momentul Bosnia, violul în timpul războiului a fost încadrat de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite la categoria de genocid, catalogat drept acţiune organizată cu scopul exterminării, şi nu o simplă urmare a violenţei tipice de război. În 2000, la primul proces internaţional împotriva violului considerat crimă împotriva umanităţii, cîteva supravieţuitoare au depus mărturie împotriva soldaţilor care le-au abuzat, dezvăluind metodele de tortură suferite de femei şi fete, unele minore, chiar în vîrstă de 12 ani. Acestea erau bătute, umilite, torturate fizic şi psihic, violate în grup, în fiecare noapte, timp de cîteva luni, în taberele de detenţie din oraşul Foca şi nu numai. Dezumanizarea la care s-a ajuns în acele luni ale începutului de război din Bosnia i-a transformat pe prieteni sau vecini în duşmani de nerecunoscut. Femeile nu erau abuzate doar de soldaţi anonimi, ci inclusiv de bărbaţi pe care-i cunoşteau, în unele cazuri foşti prieteni sau cunoscuţi.

Spectacolul lui Hausvater, o dramatizare a tragediei lui Jules Tasca, The Balkan Women (Barrymore Award), readuce în atenţie adevărul adesea uitat că războiul nu este doar o confruntare a bărbaţilor, ci şi o forţă nimicitoare ce distruge tot în calea ei, femeile şi copiii fiind mereu victimele cele mai uşoare. Montarea recreează atmosfera dintr-una dintre aceste case ale violurilor sistematice, într-un limbaj vizual impactant, fără menajamente, fără sugestii. Scenele violurilor sînt redate cu cel mai mare realism posibil pe o scenă de teatru, personajelor feminine fiindu-le smulse hainele, nuditatea lor totală (sau aproape totală, pentru că mai mereu îşi păstrează hijabul, ca o ultimă, firavă marcă a identităţii) simbolizînd transformarea lor în victime absolute, în ciuda încercărilor de a-şi păstra demnitatea. Este un spectacol brutal şi dureros, umilinţele şi suferinţele femeilor nu sînt subînţelese, ci pur şi simplu arătate, ca pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială.

Scenografia semnată de Zsolt Fehérvári potenţează atmosfera sumbră a unei tabere de deţinute: partea din faţă a scenei e marcată de sîrmă ghimpată electrică, iar în părţi, garduri înalte, uşor înclinate, menite a transmite senzaţia de claustrare. Aceste garduri sînt, şi ele, locul de desfăşurare a violurilor, femeile fiind, practic, răstignite pe ele şi uneori obligate să spună "Tatăl Nostru" în timp ce sînt violate.

Soluţia ingenioasă aleasă de Alexander Hausvater este de a îmbina povestea din piesa lui Jules Tasca şi scene, proiectate permanent pe fundal, din filmul Le roi de coeur în regia lui Philippe de Broca, din 1966, cu Alan Bates în rolul principal. Acţiunea filmului are loc în timpul Primului Război Mondial, dar rezonanţele sale cu războiul de la începutul anilor \'90 este evidentă, iar analogiile trec de graniţa teatru-film, transformînd-o într-un liant fluid, în care personajele din spectacol ajung să interpreteze, fragmentar, personaje din film, la ordinul soldaţilor. Se ştie că în timpul Războiului din Bosnia una dintre metodele de tortură era de a le pune pe femei, goale, să cînte sau să performeze spre distracţia soldaţilor. În spectacolul lui Hausvater, prizonierele sînt forţate să se uite în fiecare noapte la filme, în scop "educativ", şi, la comanda gardienilor, să interpreteze ad-hoc, roluri din filmul vizionat, repetînd, cu o veselie vizibil forţată, replicile auzite.

Pe fundalul filmului, se desfăşoară tragedia a patru femei musulmane, arestate pentru a fi interogate cu privire la un atentat la un depozit, în urma căruia muriseră 16 soldaţi sîrbi. Amina Jusic (Carmen Ionescu) şi Samira Jusic (Andreea Tănase), mamă şi fiică, par a-şi păstra cel mai bine demnitatea şi dîrzenia, în timp ce Jela (Elisabeta Râmboi) şi Nadja (Ioana Repciuc) sînt deja înfrînte psihic şi fizic, în ciuda unor ultime tentative de a rezista şi a unor planuri eşuate de a evada. Impresionant jocul celor patru actriţe, sfîşietor prin forţa de a transmite gravitatea unei situaţii fără note stridente sau de patetism exagerat. De partea masculină, Liviu Cheloiu, care îl interpretează pe Jovan Vlaco, şi Cătălin Mareş şi Liviu Pintileasa, gardianul, reprezintă forţa brută, fără nimic uman în ea. Undeva la mijloc se situează colonelul Herak (Constantin Florescu), cel care pare a-şi mai fi păstrat ceva din bunătatea fostului profesor de istorie de dinainte de război, dar care ştie că vocea lui nu ar însemna nimic în acea dezlănţuire de instincte primitive. Rolul lui Constantin Florescu se remarcă prin felul în care reuşeşte să inspire spaimă şi teroare fără a recurge, efectiv, la forţă. El este şi personajul care declanşează o criză de conştiinţă în tînăra Samira, cea "aproape o copilă", după cum o descrie mama ei, dar dîrză în convingerile ei legate de cauza pentru care luptă. Samira vede, prin Herak, că răul şi binele pot coexista în aceeaşi persoană, că lumea nu este doar în alb şi negru, întrebîndu-se ce înseamnă, de fapt, bine şi rău sau om bun şi om rău. Samira este singura care reuşeşte, deşi fără vreun efect în bine, să se pună în locul celuilalt, întrebîndu-se dacă nu cumva şi tatăl şi fratele ei, soldaţi, ar putea să violeze femei sîrbe.

Momentele de brutalitate pură sînt contrapunctate de scene de pantomimă reproduse din film, cu Le Roi du Coeur (Liviu Pintileasa) şi Coqueliot (Ioana Repciuc) coborîţi din film pe scenă, accentuînd, prin mişcările lor diafane şi vesele, absurdul mediului apocaliptic în care dansează parcă un ultim vals al umanităţii pierdute. Personajul Charles Plumpick din film, soldat în Primul Război Mondial, se reflectă perfect în situaţia femeilor din piesă, aruncat într-un război care nu este al lui, pus să facă lucruri care trec de competenţa lui. Soldatul se trezeşte într-o comunitate dintr-un mic orăşel din Franţa, ajungînd într-un azil de bolnavi mental, inofensivi, care funcţionează după o altă logică decît cea a realităţii. Şi totuşi, soldatul alege, în final, logica şi lumea lor, cu mult mai bune decît mediul suprarealist al războiului.

Un spectacol cutremurător, şocant, Balcanicele ar putea fi un wake up call pentru contemporani, de a vedea atrocităţile pe care le comit, prin faptă sau prin tăcere, şi care îi dezumanizează. Este, de asemenea, un spectacol ce dă glas tragediei tăcute a femeilor care cad mereu victime într-un schimb de forţe din care nimeni nu are de cîştigat. E clar că Hausvater a încercat să-i provoace pe spectatori, să-i facă să vadă tragediile în faţa cărora adesea închid ochii. Balcanicele nu te lasă să mai închizi ochii, dar întrebarea este dacă reuşeşti să vezi ce trebuie. Iar atunci cînd observi cum unii spectatori fac fotografii actriţelor goale şi le trimit prin mesaj pe Facebook prietenilor, amuzîndu-se de parcă ar fi venit la un peep show, te întrebi dacă mai este, cu adevărat, vreo speranţă.
 
 Balcanicele de Jules Tasca
Teatrul Tony Bulandra, Târgovişte
Distribuţia: Constantin Florescu, Carmen Ionescu, Liviu Cheloiu, Andreea Tănase, Elisabeta Râmboi, Ioana Repciuc, Liviu Pintileasa şi Cătălin Mareş
Regia şi dramaturgia: Alexander Hausvater
Scenografia: Zsolt Fehérvári
Light design: Lucian Moga
Muzica: Yves Chamberland
Costumele: Valentin Codoiu
Coregrafia: Momo Sanno
Regia tehnică: Ionuţ Constantinescu
Asistenţă regie: Cătălina Baciu
Sunetul: Andrei Mihai
Proiecţii video: Radu Ilicea