Epifaniile unui film-poem - Umbrele soarelui

În 1986, Cinemateca "Filmart" de la Casa Tineretului din Timişoara îl avea invitat pe Mircea Veroiu, căruia i s-a organizat o bogată retrospectivă. Pe atunci, următor succesului cu Adela, regizorul terminase filmările la Umbrele soarelui. Pentru că, în acelaşi an, a fugit în Occident (de unde şi porecla primită neîntârziat: Mircea V-Roiu), filmul a stat o vreme în cutii. L-a terminat Dan Piţa şi, datorită scenaristului influent (scriitorul Ion Brad ocupase funcţii înalte în administraţia de stat), filmul a putut fi proiectat - abia în primăvara anului 1988 - în sălile de cinema. Dar nu oricum. De pe afiş lipsea atât numele regizorului (figura doar numele regizorului secund, Stelian Stativă), cât şi al directorului de imagine (Anghel Decca - al cărui nume nici măcar nu figurează pe generic).


Am zărit afişul de la Umbrele soarelui în luna martie a anului 1988, în vitrina interioară a cinematografului Capitol. Mersesem să văd - pentru muzică - Rezervă la start, un titlu azi desuet. Şi am constatat că pe afişul din Umbrele soarelui - această prezenţă oarecum clandestină în repertoriul cinematografelor din România, dat fiind că Veroiu era un "trădător" ce alesese calea exilului în "acel Apus" - găsesc numele aceluiaşi compozitor care, în acei ani, îmi părea că scrie o muzică stranie şi electrizantă, din cu totul altă lume: Adrian Enescu. N-am stat pe gânduri şi m-am dus la film. Cea dintâi vizionare a avut - în ciuda tributului plătit conjuncturii politice, prin unele replici şi cadre - efectul unui miraj. Umbrele soarelui - aveam să constat de la prima secvenţă - este un film de atmosferă. Revăzându-l după mulţi ani, îmi pare o certă încercare de rezistenţă la rinocerizarea cvasi-generală din acei ani.

Filmul lui Veroiu este un fel de "căutare a timpului pierdut". Unui inginer agronom - Veanu (Dragoş Pâslaru) - îi moare soţia (Ana Ciontea), ucisă - cu puţină vreme înainte de ziua când urma să nască - de un bivol căruia îi dădea de mâncare la fermă. Suntem departe, departe, de problematica filmelor româneşti cu subiecte legate de producţia de cereale. Nu asta iese în faţă, ci încercările de "recuperare morală" a personajului principal - în cadrul familiei (numeroase), prin strădania deosebită a bunicii (Leopoldina Bălănuţă). Interpreta aminteşte aici de creaţiile sale de excepţie din alte trei filme de Mircea Veroiu: Nunta de piatră, Dincolo de pod şi Semnul şarpelui.


Povestea din Umbrele soarelui are unele puncte comune (inclusiv interpretul rolului principal) cu Ochi de urs, filmul lui Stere Gulea din 1983 după nuvela sadoveniană. Tulburarea personajului este pricinuită mereu de câte un obiect (adesea de forma coarnelor unui bivol) ori de câte un personaj (cum este copilaşul ce se strecoară, jucăuş, pe sub un covor pus la uscat pe iarba câmpului) ce-i aminteşte, involuntar, de tragicul accident în care au pierit femeia iubită şi pruncul nenăscut. Probabil că acesta urma să fie pilonul de bază  al filmului, aşa cum - într-o notă revelatorie, nu plasticizantă - îl va fi gândit Veroiu. N-a mai avut însă timp (sau dorinţă) să-l desăvârşească. Ceea ce a rămas este o suită de secvenţe în flash-back, de scene stranii în care trecutul şi prezentul se îmbină într-un chip ce ascultă doar de logica tainică a inimii. Pe lângă acestea, şi alte câteva secvenţe - anoste, vizibil propagandistice - despre "palatele" (blocurile de zece etaje) construite în oraşele ţării, despre "colectivul" căruia îi pasă de "tovarăşul inginer" ş.a.m.d.


Epifaniile filmate cu filtre ce sporesc senzaţia de "iluminare" sunt "crucea" poveştii din Umbrele soarelui. Iar muzica lui Adrian Enescu (ca un poem muzical pentru synthesizer) însoţeşte şi punctează de fiecare dată - elegiac sau cu o bine temperată exuberanţă - meandrele de memorie ale celui implacabil furat de frumuseţea şi bucuria pe care le cunoscuse cândva alături de femeia lui. Întregul film ar putea fi rezumat în replica rostită (din off) de Veanu: "Ciudat vis am mai visat de-ndată ce m-am culcat. Uite, cerul s-a aprins. Să mergem, că nu e vis..."