Şi, dacă vă place serialul Glee, ştiţi despre ce e vorba şi la ce să te aştepţi şi aici. Schema e simplă, vine concursul şi provocarea lui. Banks are simţul umorului şi clar unul diferit de Jason Moore, regizorul de la prima parte, aici producător. Îl simţi de la generic, când muzica de pe logo-ul Studioului Universal este cântată live. Apar acum în poveste mai multe glume cu substrat sexual, glume de toaletă cum se poartă în gen, romance-uri pentru toţi cu scene romantice emoţionante şi reuşite vizual, foarte democratice şi politically correct. Filmul, trebuie să recunoaştem, are de toate. Ritm şi coregrafie, umor mult, voci bune şi numere muzicale reuşite, părţi sentimentale şi un final electric care salvează şi ridică tot filmul. Şi chipuri noi, Hailee Steinfeld a mai crescut de la True Grit şi Ender's Game. E interesant să descoperim acum că se descurcă bine şi în acest gen. Scenele, o înşiruire de momente comice, sunt gândite ca scheciuri. Ele în sine reuşite şi amuzante, mai mult sau mai puţin originale. În întreg, însă, par lipite doar unele de celelalte, pentru a gonfla o poveste liniară, simpluţă.
Dar, desigur, miza aici nu este scenariul. Banks preferă ca de data aceasta să le pună pe Frumoase faţă în faţă la propriu, nu numai în întrecerile de pe scenă, cu adversarii, Das Sound Machine (Birgitte Hjort Sorensen şi Flula Borg - uau, o să mai auzim de aceştia doi), iar confruntările par de improvizaţie hip-hop, exact ca acolo, în stradă sau pe scenă, cu provocare, atac frontal. De data aceasta i se dă credit şi spaţiu de desfăşurare Grăsunei Amy, căreia i se scriu cele mai puternic amuzante replici. Rebel Wilson scoate ce poate din rol, convingându-te că e de acolo, de vârsta aceea. De data aceasta se râde CU ea, nu numai de ea, de fizicul ei ingrat - de care scenariştii subliniază mereu că e foarte mândră. Şi, ca să nu existe discriminări, i se oferă şi împlinirea sexuală a poveştii care începuse timid în prima parte. Adică un om normal, nu doar un clovn. Ok. Se pune accent pe ciudăţenia tuturor, căci, nu e aşa, din diferenţe se produce armonia. Este rândul asiaticei şi mexicanei să rostească replici caustice, reuşite gaguri verbale, aşa absurde cum sunt.
Iar regizoarea, şi actriţă aici, tot în faţa microfonului ca la The Hunger Games, un râs nechezat cu care rămâi (şi în trailer). Când numerele muzicale vin, atent coregrafiate, cu mişcări sincron şi sărituri, cu efecte de scenă, numerele acapella sunt cu adevărat minunate de privit, de urmărit. În ciuda deşirării poveştii previzibile, finalul răscumpără tot. Merită să treceţi prin filmul acesta amuzant, ca să ajungeţi la momentul electric din final. O găselniţă vizuală şi narativă şi un public care intră în ritm te fac să vrei şi tu ca spectator să aplauzi. Şi asta e o reuşită. Asta e frumos (desigur, dacă nu îţi pui întrebarea consumeristă că americanii au cumpărat efectul cu mii de obiecte...) Rămâne mesajul, morala - să nu renunţi, să te ţii de darul tău. Ceea ce e, în fond, cu adevărat motivaţional pentru orice vârstă.