Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  100% Dans

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Efecte speciale - Prelegeri grave de Adriana Gheorghe la CNDB


iulie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La o prelegere (gravă) despre dansul contemporan (fie el grav, mai puţin grav sau deloc grav), te-ai putea aştepta - dacă eşti grav şi tu sau măcar ai bunul-simţ să mimezi asta - la o a mia discuţie despre cum să apropiem publicul de dansul conceptual, despre eradicarea narativului, despre dansul contemporan ca puls al Oraşului, al Timpului Prezent, al post-Fiinţei şi al Cyberficţiunii. Şi citate. Multe citate. Nu faci dans contemporan fără filosofie, antropologie, teosofie, zoologie (hello, Jan Fabre) şi analogie.

Adriana Gheorghe, în Prelegerea gravă din 31 mai 2015, a doua din acest sezon, petrecută la acelaşi Centru Naţional al Dansului (hello, Ministerul Culturii), le face pe toate şi nu doar că are toate ştiinţele şi paraştiinţele la degetul mic, dar mai şi inventează unele, dacă se impune. Sau îi invocă hiperstiţios pe cei mai fresh inventatori de concept - profesionist, elegant, cu imagini, cu citate, cu  - fireşte - gravitate. Super-Adriana, în super-outfit-ul ei de meta-hipster care chiar ştie ce înseamnă să sfidezi un trend după ce l-ai asimilat cu totul, ne iniţiază în co-imaginaţie (a se vedea André Lepecki), hiperstiţie, singularitate (a se vedea tot / şi André Lepecki), angelologie performativă (André Lepecki & Ralph Lemon), cu alunecări autohtone prin hyperbox-ul marca Florin Flueraş şi Alina Popa, telekinezie (Aurel Ilie), dar şi înmormântările şi copacii-stâlpi marca Bogdan Drăgănescu.  

Pentru moment, mă voi opri puţin asupra conceptului de "hiperstiţie", pe care l-am căutat pe Google, pentru lămuriri suplimentare, şi pe care nu l-am găsit nicăieri scris ca atare cu motorul de căutare setat pe limba română (nici cu diacritice, nici fără), aşa că voi cita, de dragul autenticităţii, din propriile notiţe:

"Hiperstiţie = 1) Investirea unei ficţiuni cu tensiune de superstiţie / credinţă reală; 2) Amplasarea în viitor a unui concept care începe să creeze ficţiune, actualizând astfel viitorul"

Aducând în discuţie angelologia şi singularitatea, Adriana a ilustrat hiperstiţia printr-una dintre cele mai palpitante poveşti din lumea performance-ului. "Coregraf, conceptualist, regizor, scriitor şi installation artist",[1] Ralph Lemon este o figură pe cât de aparent exotică, pe atât de riguroasă şi consistentă din punct de vedere intelectual. Unul dintre acele cazuri rare şi fascinante de artist-enciclopedie, care, însă, se foloseşte de biblioteca din el pentru a investiga realitatea socio-politică în formele ei cele mai raw. În 2000, de exemplu, Lemon a recuperat performativ mişcarea socială Freedom Bus Rides din anii '60 în cadrul cvasi-elaborat al programului său Geography Trilogy, alături de fiica sa Chelsea[2], numai ca să ajungă la concluzia că "arta nu poate să ajute societatea în mod direct". De la colaborări cu baletul din Lyon până la Come Home, Charlie Patton, Lemon le-a bifat pe toate, dar probabil că punctul cel mai incitant din parcursul său artistic îl constituie întâlnirea productivă într-un mod cu totul inedit cu Walter Carter, cel mai vârstnic, la acea vreme, locuitor din Yazoo City, Mississippi, şi deţinătorul a sute de poveşti despre segregaţie şi linşări rasiale în Sud.

În vârstă de aproape 100 de ani, afro-americanul Carter şi-a început, alături de coregraf, utopia futuristo-intergalactică[3]. Afectat parţial de amnezie, creştin, tatăl a nouă copii şi bunic pentru 21 de nepoţi, Carter, acum decedat, a lucrat cu şi pentru Lemon fără să aibă habar de performance şi statement-uri inovatoare.  Le-a ieşit, nu fără ajutor de la vecini, o navă spaţială portabilă şi o evadare în Solaris-ul lui Tarkovsky, unde se practică nici mai mult, nici mai puţin decât "dansul îngerilor".

"Dacă l-aş fi întrebat pe Walter ce părere are despre ceea ce face, mi-ar fi spus că nu îi pasă. Eu am ales să mă raportez la el ca la un mister"[4], este concluzia performer-ului (care - precizare importantă - l-a plătit, însă, pe Walter Carter pentru asta) depăşit în excentricitate de subiectul său.

Hiperstiţie, speculaţie, SF, mistere, astronomie, la care adăugăm, via Aurel Ilie, şi telekinezia. Omul de paraştiinţă (şi aici se declanşează cu adevărat momentul în care începem, în cadrul prelegerii Adrianei, să simţim pe pielea noastră penibilul în care ne aruncă faptul că limba şi terminologia nu ne mai ajută până la capăt. De aici înainte chiar acţionăm pe proprie răspundere) propune, în cuvintele vorbitoarei, "un amestec de incoerenţă şi bizarerie", în care artele marţiale, meditaţia asupra masei obiectelor, hranei şi naturii umane sau extra-umane (cine mai ştie?) se întâlnesc dincolo de performance. Pentru că intenţia cercetătorului (sau cum vrem să îl numim, nu prea cred că îi pasă de micile noastre crispări) nu are nimic de-a face cu reinventarea expresiei artistice contemporane. Din nou, acele "performative utterances", prin intermediul cărora, explică Adriana, enunţul activează o forţă mai presus de controlul celui care iniţiază jocul, indiferent de cadrul artistic sau non / an-artistic pe care şi-l subsumează.

Prezent în mediul online şi activ pe Facebook, unde povesteşte despre bioenergie, extratereştri, yoga, bucle temporale şi raze tractoare, Aurel Ilie împinge limitele ştiinţei până în acel punct de graţie supremă în care mecanismele şi formulele acesteia - niciodată trădate sau negate, totuşi - devin pretextul unui ţel pe care eu una, nici în urma Prelegerii, nici în urma avântării prin spaţiul virtual, nu aş putea să îl definesc precis. Dar îmi place să cred că este vorba despre o formă de libertate, o libertate pe care inventatorul capabil, în anumite contexte, să mişte obiectele prin puterea minţii, îşi permite să şi-o revendice în egală măsură atât în raport cu oamenii de ştiinţă, cât şi în raport cu artiştii sau vânătorii de exotism.

Apoi, Bogdan Drăgănescu şi accesoriile lui hiperstiţioase din aceeaşi familie în care, în cuvintele Adrianei Gheorghe, se produc permanent "negocieri între belief şi disbelief".  Deshumarea lui Eminescu şi ideea săpării unei gropi în scenă, visul lui de a deveni stâlp cu ajutorul copacilor, îmbrăţişarea unei logici care face ca originalitatea la care aspiră artiştii cu program şi sistem să pară un concept fumat şi sec.

DAR asta o spun eu de pe poziţia albului fascinat de negru, care s-a întâmplat să fie educat şi "purtat de viaţă" (ca să mă scufund puţin şi prin poezie) în contexte în care ştie să tolereze şi să bucure de diversitate. Să asimileze. Să ia de la Celălalt diferenţa, dar asta până află că şi "Celălalt" este un concept discriminatoriu. Dacă aş fi auzit, însă, despre deplasări în timp şi civilizaţii extraterestre  cu o oră înainte să intru în CND, aş fi trecut mai departe, poate puţin ofensată, revenind la lecturile mele din Art Review şi supărată că 80% dintre cei cu care interacţionez zilnic nu înţeleg militantismul meu antipatriarhal şi anti-heteronormativitate.

Unii au prejudecăţi mai uncool decât ale altora.

Aşa ajungem la Adriana feat. Florin Salam & Farid Fairuz, care a stat (Farid, nu Salam), până la final, discret şi tăcut în frumoasa lui cămaşă cu imprimeuri florale undeva pe primul rând. Un episod despre care poate cel mai înţelept ar fi să nu scriu nimic, pentru că nu am cum să nu cad în redundanţa celui care, asimilând pe un filon fundamental cultural tot ce înseamnă transgresivitate, crede că se poate deschide cu totul în faţa a orice şi că asta îi vine foarte natural. Un circuit în care nici nu mai are sens să te întrebi ce a fost mai întâi şi ce şi cum s-a contaminat: îmbrăţişarea diferenţei sau subiectul diferenţei? 

Pentru libertatea asta - sau, mai precis, pentru tentativa de libertate asumată preţ de trei minute - i-am invidiat pe Adriana şi Farid când ea a propus, la final, un reenactement după momentul de dans al lui Farid Fairuz de la Noaptea Albă a Galeriilor. Nu am văzut originalul, dar am asistat la un encounter "plin de efecte speciale", vorba coloanei sonore by Florin Salam. Despre care nu o să comentez nimic, mă voi limita la a oferi piesa spre ascultare şi de aici se descurcă fiecare cu cât şi ce vrea să înţeleagă. Nu mai adaug decât că Adriana Gheorghe are toată senzualitatea, muzicalitatea corporală şi, mai ales, lipsa de control maniaco-intelectual la care poate aspira cineva când dansează pe muzică orientală. Cred că tocmai am asistat la apariţia turbostiţiei.


Concluzii rizomatice: 1) Poate că suntem doar nişte creaturi groteşti care reuşesc să instrumentalizeze cu perversitate, făcând uz de unelte mai mult sau mai puţin academice, orice strop de autenticitate sau diferenţă; 2) În acelaşi timp, trebuie să nu uităm că denunţarea propriilor artificii este tot un artificiu venit pe aceeaşi filieră culturală; 3) Poate că fundamental este, până la urmă, să ne mişcăm, pentru că este ridicol, oricum, să mai vorbim despre autenticitate şi legitimitate astăzi. Trebuie să avem curaj să urcăm cu Walter Carter în nava-cuşcă, ca nişte angelologi activi. Iar istoria dansului şi, în plan local, istoria Centrului Naţional al Dansului (hello, Ministerul Culturii) a demonstrat că, în toată mizeria asta a noastră, din când în când în când chiar se mai întâmplă să fim împreună şi atunci chiar se mai întâmplă câte ceva. Pe statistici, nu pe impresii.

Nu-i nimic, mai învăţăm, mai cercetăm, o mai ascultăm / privim pe Adriana Gheorghe. Nu ne oprim. Doar ne întrebăm. Poate din când în când îl mai instrumentalizăm şi exotizăm pe Celălalt (WHATEVER that means) fără să vrem / ştim, poate din ce în ce mai des ne lovim de rasismul şi imperialismul pe care afilierile noastre de zi cu zi nu ne lasă întotdeauna să ni le recunoaştem, poate vrem să murim puţin când vedem că ne sabotează şi linşează instrumentarul lingvistic, dar o să ne descurcăm noi cumva.

Sanki.

[1] Doris Duke Performing Artist Awards, ddpaa.org/artist/ralph-lemon/, accesat la 31 mai 2015.
[2] În legătură cu acest demers, se pot citi mai multe aici - auroraforum.stanford.edu.
[3] "An Astronaut on Earth: Ralph Lemon on Walter Carter" de Meg Stein, 5 noiembrie 2010, thethread.dukeperformances.duke.edu, accesat la 1 iunie 2015.
[4] Ibid.




 Toate articolele despre 100% Dans


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Vals de morţi şi de vii - Grand Finale, Roxana Pavnotescu
 Dance Yourself se încheie cu două spectacole consecutive în prima săptămână din noiembrie 2017, Comunicat de presă
 Când dansul şi patrimoniul se îmbină în cadrul turneului FranceDanse Orient-Express în România, Comunicat de presă
 Linotip Centru Independent Coregrafic prezintă Prima stagiune de Dans Contemporan - Babel şi 2 femei contemporane, Comunicat de presă
 Retrospectiva CNDB 2016, Comunicat de presă
 Toate articolele despre 100% Dans


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer