Plăcerea spectatorilor de a se lăsa surprinşi - Vic + Flo ont vu un ours

Vic + Flo au văzut un urs e un film cu două lesbiene abia ieşite din închisoare care, oricum ar putea părea din rezumat, le-a amintit criticilor de stilul lui Eric Rohmer sau Wes Anderson. Aş pomeni şi comparaţiile cu fraţii Coen, dar v-aţi putea aştepta la violenţă, cinism şi twist-uri care schimbă radical înţelesul filmului, şi n-o să prea găsiţi aici aşa ceva. Vic + Flo e unul dintre acele filme care cultivă constant plăcerea spectatorilor de a se lăsa surprinşi: când cred că au ghicit ce urmează, filmul trage preşul de sub ei. După ce e eliberată din închisoare, Victoria (Pierrette Robitaille) se întoarce într-o locuinţă sărăcăcioasă de la marginea unei păduri, despre care aflăm că a fost cândva o plantaţie de extras zahăr, să-l îngrijească pe unchiul ei bătrân şi paralizat. Fie că vă pregătiţi pentru o parabolă despre cum niciodată nu e prea târziu pentru a începe o viaţă nouă, fie că vă bucuraţi că s-a încumetat cineva să refacă The Skeleton Key (regia Iain Softley, 2005), ce urmează vă va contrazice aşteptările. După cincisprezece minute în care o vedem pe Vic adaptându-se la noile condiţii, apare Flo (Romane Bohringer), iubita ei, şi începe să se dezvăluie treptat povestea celor două. Intrarea ei în scenă e spectaculoasă (la standardele discrete ale filmului, cel puţin): dintr-o dată apar pe ecran două siluete profilându-se sub o cuvertură, iar mişcările pe care le fac sub cuvertură arată emoţiile care reies şi din schimbul de replici. (Amploarea mişcărilor e exagerată, aproape ca în teatrul de păpuşi). De altfel, trecerile de la un fir narativ la altul sunt întotdeauna bruşte, le lasă spectatorilor responsabilitatea să facă legături şi să se pregătească pentru cum se va integra în poveste personajul / elementul nou. În mare măsură, cum sugerează titlul, filmul e povestea celor două eroine - însă ce le ţine împreună e un fel de intimitate liniştitoare, pasivă, mai degrabă decât atracţia sau ambiţiile comune; nu degeaba e Vic + Flo, în loc de Vic şi Flo, ca în poveştile romantice, sau Vic & Flo, ca în business.

Regizorul filmului, canadianul Denis Côté, e un fost critic de film devenit regizor şi ajuns deja la al şaptelea lungmetraj; într-un interviu recent, observă că şi-a permis să fie mai ludic în "Vic + Flo" după ce la primele filme credea întotdeauna că are foarte multe de spus. Însă, dacă poate fi bănuit că e autocomplezent şi îşi trimite acasă spectatorii fără să le fi încredinţat tâlcuri despre viaţă (ca şi cum de asta ar veni ei la cinema), nu îi poate reproşa nimeni că filmele lui n-ar fi cât se poate de rafinate stilistic. Bestiaire (2012), un fel de anti-documentar National Geographic, e filmat într-o grădină zoologică şi încadrează animalele într-un fel care le transformă în exponate, obiecte decorative aduse acolo de om pentru deliciul (sau iluzionarea) altor oameni, la fel ca recuzita pseudo-naturală din cuştile lor; spulberă mitul că ceea ce ni se prezintă e sălbăticia adusă mai aproape de noi. Curling (2010), filmul de ficţiune anterior al lui Côté, are o naraţiune deschisă unde relaţiile între personaje (teama unui bărbat de a-şi expune fiica de 12 ani pericolelor din afara casei, propriile lui probleme şi nevoi de a se apropia de alţii) sunt încadrate într-un plan mai larg al izolării lor de societate - imaginaţi-vă un fel de Kynodontas (regia Giorgos Lanthimos, 2009) în care prin geamul casei-lagăr se vede un fundal înzăpezit şi din când în când mai trec în vizită oameni fără nevroze.

Dacă n-ar avea alte calităţi, Vic + Flo ont vu un ours ar merita lăudat pentru că reprezintă două femei peste media de vârstă a actriţelor care încă mai primesc roluri şi care, pe deasupra, nici nu au calităţile tradiţional-feminine asociate cu maturitatea care să le răscumpere. Dimpotrivă, Vic e suspicioasă şi sarcastică, Flo e oportunistă şi infidelă (înşelând-o pe Vic cu bărbaţi), doar că defectele lor n-au consecinţe mari. Dacă fac ceva greşit, care le face mai vulnerabile la evenimentele de mai târziu, e mai degrabă să n-aibă încredere una în cealaltă. De altfel, ideea de comportament greşit sau corect, în viziunea amuzată şi relativ amorală a lui Côté, e aproape străină. Lucrurile nu se întâmplă în lanţ, ci într-o încrucişare de acţiuni, parţial interesante, parţial arbitrare sau confuze. La începutul filmului, Vic găseşte în drum doi cercetaşi care cântă la trompetă şi îi mustră că trebuie să mai exerseze dacă vor să cânte pentru bani. Spre sfârşitul filmului, unul din cercetaşi se reîntâlneşte cu Vic în pădure când femeia e în mare pericol. Ar putea să o salveze şi noi ne aşteptăm să o facă, dar copilul nu are cum să ştie că e răspunderea lui.