Remarcabilă, în Pas în doi (1985), este intenţia polemică a regiei, dorinţa autorului de a "pune accentele", de "a stabili centrul de greutate într-o stare de inspiraţie cinematografică" (Eugenia Vodă) pe care nu a mai găsit-o nicicând ulterior. Piţa se implică emoţional în textul pe care îl transpune cinematografic spre a compune o poveste în care conotaţiile şi aluziile - adică atmosfera - sunt adesea mai importante, mai relevante decât "faptele". În acest sens, tipul de cinema propus aici de Dan Piţa este mult mai aproape de polifoniile poetice ale lui Iulian Mihu - Manole Marcus (Viaţa nu iartă) şi Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) decât de "ciné-vérité"-ul practicat de Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Dinu Tănase. Piţa nu şi-a dorit să surprindă "firescul de pe stradă" şi sordidul în cotidian, ci să construiască un tip de real în care straniul şi insolitul ocupă un loc crucial.
Pas în doi este un pariu câştigat de regizorul care a ştiut să respecte sensul şi spiritul scenariului[1] (George Buşecan), nu litera lui. Rezultatul: un film de expresie credibil şi veridic (dacă şi numai dacă spectatorul poate primi dimensiunea "supra-realistă"[2] şi prea puţin "neorealistă" a naraţiunii[3]), o "arhitectură de proporţiile unei catedrale pe dimensiunile unei cutii de chibrituri" (Mircea Alexandrescu), iar nu o simplă ilustrare a câtorva momente din viaţa unor muncitori nefamilişti. (Titlul iniţial al scenariului fusese Nefamiliştii.)
Uzina avea să devină - pentru întâia (şi, probabil, singura) oară într-un film românesc - un adevărat personaj dramatic. Personajele, surprinse într-un fel de "tranzit existenţial", discută despre planul industrial şi economia de materiale, dar "se şi îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul altuia adevărurile pe care le văd, le trăiesc şi le înţeleg în felul lor" (Dan Piţa). Dialogurile - livreşti, într-o primă fază a scenariului - au suferit transformări în timpul filmărilor, ca urmare a unei vizibile preocupări creatoare pentru ca replicile să nu sune strident, artificial. Astfel, în Pas în doi contează unde si cum se schimbă replicile pentru a prinde viaţă "acel joc secund al vorbelor fără de care nu există artă şi nici cinema" (Piţa).
Atitudinea şi contribuţia regizorului în elaborarea şi tratarea dialogului (o materie eminamente literară) pare minimă şi e nu tocmai lesne de pus în cuvinte ceea ce aduce el "în plus" faţă de scenariul literar. Cert e că regizorul - "primul între egali" - a adus poveştii lui Buşecan un plus de autenticitate, de farmec, de fantezie. Ceilalţi "egali" sunt principalii săi colaboratori aflaţi într-o extra-ordinară stare de consens creator: directorul de imagine (Marian Stanciu), autorul decorurilor (Călin Papură), autorul muzicii (Adrian Enescu), actorii (Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Tudorel Filimon, Mircea Andreescu, Adrian Titieni, Aurora Leonte).
Poster de Klara Tamas
[1] "Chiar dacă am găsit uneori doar câte o pagină din zece care să mă intereseze cu adevărat, m-am bucurat că o pot dezvolta în alte cinci." (Dan Piţa, Regizorul, primul între egali, "Cinema", nr. 8, 1985).
[2] Muzica lui Adrian Enescu - "un poem simfonico-electronic, un fel de odă adusă dorinţei de a exista" (Eugenia Vodă) - conferă mai multor secvenţe o dimensiune gravă: scenele de sub duş în care Ghiţă (Petre Nicolae) spune ceea ce nu poate rosti în faţa adunării muncitoreşti, visul lui Ghiţă cu fanfara de strungari, finalul în care Mihai (Claudiu Bleonţ) pare învăluit şi "topit" de lumina ce capătă forma unei stihii ocrotitoare ş.a.m.d.
[3] Privitorii deprinşi doar cu lecturile "la prima mână" ar putea vedea în Pas şi doi numai strungari stahanovişti care - aşa cum comenta dezaprobator un internaut anonim pe un portal dedicat filmului - "în timpul liber, sunt sabreuri, fluieră muzică clasică, cântă la flaut, citează din poeţi şi sunt dedicaţi muncii, ţopăie de fericire când iese piesa cum trebuie, sunt cultivaţi, nu înjură, nu beau alcool", totul ca să demonstreze "ce frumoasă e societatea socialistă multiateral dezvoltată".