Nu am fost niciodată fan Malvina Urşianu. Întotdeauna filmele ei (Gioconda fără surâs, Serata, Lăpuşneanu, Liniştea din adâncuri, Pe malul stâng al Dunării albastre, Figuranţii, Ce lume veselă) mi s-au părut excesiv de statice, teatrale şi prea puţin sugestive. Ştiam că - pe la mijlocul anilor '50 - avusese probleme cu Securitatea, că primise interdicţie să facă film până în 1965 (după scandalul cu Bijuterii de familie), iar acum - privind retrospectiv către filmografia ei - spun, o dată mai mult, acelaşi lucru: cinema-ul practicat de ea îmi pare crispat, puternic marcat de frică. De frica de a nu-i (mai) supăra - prin formă şi conţinut - pe cei care îi puseseră oprelişti. Asta în cazul că nu e vorba de o (evidentă) lipsă de talent, de viziune regizorală (ce presupune, între altele, adaptarea dialogurilor şi a celorlalte personaje dramatice la necesitatea poveştii, de a găsi o soluţie filmică la ceea ce vrei să povesteşti ş.a.m.d.).
Am văzut (în întregime) Trecătoarele iubiri (1974) la 41 de ani de la premieră, în chiar ziua când regizoarea a fost înmormântată - Dumnezeu s-o odihnească! Aici, personajul lui George Motoi se întoarce din Germania, unde a emigrat şi s-a căsătorit, ca să rămână până la moarte pe plaiurile natale. Iar moartea (suferea de cancer pulmonar) nu avea să se lase mult aşteptată - câteva luni, un an, poate doi. (Şi, într-o astfel de situaţie, nu doar moartea, ci şi Securitatea, pentru că - nu-i aşa? -"fiul risipitor" s-ar putea să fie spion, dar despre asta nicio vorbă în film.) Câteva cadre cu iz exotic (directori de imagine: Gheorghe Fischer, Alexandru Întorsureanu) şi partitura muzicală de excepţie (compozitor: Tiberiu Olah, ft. Gheorghe Zamfir la nai, Aurelian Octav Popa la clarinet) nu salvează filmul de la un teatralism deşănţat. Şi nici actorii (George Motoi, Silvia Popovici, Gina Patrichi, Mihai Pălădescu, Emilia Dobrin, Dorel Vişan) - altminteri simpatici, fotogenici şi dragi din alte producţii mai mult sau mai puţin teatrale. Degeaba. Nici o urmă de expresivitate în această poveste exterioară, artificială, despre "partea nevăzută care decide totul". Cu ani în urmă, un Mircea Săucan (în Meandre) se descurca infinit mai bine să deseneze elegii şi geometrii poetice pe teme asemănătoare (condiţia arhitectului, iluziile pierdute, resemnarea, victimele arivismului) într-un decor asemănător (Gara de Nord, litoralul, Bucureştiul, serate dansante etc.).
Poate că pretenţiile mele sunt exagerate. Poate că unii se mulţumesc să revadă aceste chipuri de actori, să-i audă cum îşi declamă iubirea de moşie sau - ca-n telenovele - iubirile risipite şi se mulţumesc cu atât. Eu însă nu pot uita că în acelaşi an, 1974, Tarkovski filma Zerkalo / Oglinda, iar în România se filmau câteva din filmele româneşti ce aveau să aducă un nou limbaj şi noi forme de expresie: Mere roşii, Filip cel bun, Ilustrate cu flori de cîmp, Cursa. E drept, faţă de marea masă de peliculă plină de lozinci şi de stereotipie, Trecătoarele iubiri e de preferat. Raportat la mostrele de cinema viu, inteligent şi cu nerv de dinainte de 1990 (Iliu. Mihu, Marcus, Ciulei, Pintilie, Săucan, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Tănase, Demian, Mărgineanu), filmul Malvinei Urşianu e inexistent.