Sincer, când am citit cartea Bridget Jones's Diary, aşa mi-o închipuiam pe eroină. Hăbăucă, pilită deseori şi bălmăjind cuvinte comice, mai împănată - şi atunci obsesia ei de a slăbi se justifica. În film, ea a fost cu drăgălăşenia actriţei Renee Zellweger, dar şi cu trupul acesteia de silfidă, mărimea XS. Amy de aici pare varianta ei americană bine hrănită, un mix delicios între Bridget Jones şi Carrie Bradshaw din Sex and the City. Jobul din media-print de fashion o apropie şi mai mult. Este la fel de vorbăreaţă şi de destupată la gură şi minte, trece cu umor prin toate situaţiile stânjenitoare şi mai penibile din seria sentimentală şi are şi parte de partide la care râde toată lumea, se recunoaşte public de vârste diverse.
Încă de la început, personajul acesta mai masiv, dezinhibat, fără absolut niciun complex fizic, cu fustele ei scurte şi pantofii cu toc business, îţi devine instant simpatic. Poate şi pentru faptul că este varianta feminină a unui Don Juan cinic, călit în lupte şi destul de isteţ ca să mai creadă gogoriţe siropos-romantice. Iar umorul şi farmecul vin tocmai din această "cealaltă faţă a monedei", această inversare a rolurilor pe care regizorul Judd Apatow ni le serveşte în detalii picante.
Maestru al situaţiilor realiste de cuplu, cu accent pe ceea ce cunoaşte mai bine, dilemele şi confuziile din jurul vârstei de 40 de ani, el aruncă acum această bombă guralivă pe umerii unui erou la feminin, o tânără din ingratul, dificilul deceniu 2 de viaţă, când crezi că ştii deja tot, poţi orice, buricul pământului. Întrebările vin după aceea, ca şi ezitările, şi experienţa se capătă cu ajutorul câtorva praguri de jos sau de sus. Şi această Amy drăguţă de aici se maturizează printr-o dramă care îi schimbă percepţia şi valorile. O Zoe bărbată care navighează prin lume ghidată de nevoile primare descoperă că siguranţa e bună şi necesară.
Comedia romantică de faţă se strecoară printre clişee, ocoleşte atent situaţiile de basm şi te convinge cu o distribuţie simpatică, departe aparent de perfecţiunea photoshop. Iar personajele te conving pe măsură ce înaintează în destinul lor. Adevărurile se spun în gura mare, tocmai de aceea sinceritatea, mai ales în scenele de sex, binedispune pe toată lumea. Începe ca o filmare home video - cu un discurs savuros - şi trece după un insert în redacţia unei reviste, genul cum am tot văzut de la The Devil Wears Prada încoace. Chiar şi şefa de acum este la fel de dură, desigur, varianta ei exagerată şi mai dusă, comică. Şi, în acest rol de fiară străluceşte, chiar şi aşa pe bucăţi, Tilda Swinton cu smokey eyes, practic iar de nerecunoscut.
Vocea din off a protagonistei care-şi împărtăşeşte cu noi jurnalul ei erotic e un procedeu reuşit şi de data aceasta, cu bun cârlig de a te lua cu ea în poveste. Regizorul reuşeşte pe lângă o întâmplare de dragoste, de la tatonări la închegarea unui cuplu, şi un foarte frumos omagiu unui oraş. Unghiuri frumoase, detalii de străzi şi de case aduc exteriorul, fac povestea, acţiunea vie, aerisită. Şi, mai mult, foarte patriotică. Căci regizorul adună în această poveste mititică în tur de forţă vedete media şi din cultura pop americană. Le împinge în prim-plan, nu doar cameo. Şi, dacă sunt nostime pentru noi, probabil că acasă, pentru americani, procedeul e de aur. John Cena, campion de wrestling, are în film parte nu numai de scene care să îi pună în valoare şi bună lumină trupul lucrat. Are replici delicioase - phaha, Mark Wahlberg! - şi situaţii tandre la care se râde larg. Bravo! Vedete NBA, Knicks, LeBon James, Amar'e Stoudemire, vocea meciurilor Marv Albert, ca şi Chris Evans, celebra tenismenă, toţi îşi donează cu generozitate gloria şi farmecul personal, forţa, energia.
Baschetbaliştii uriaşi, aşa mămoşi cum le este acum rolul, excelenţi. Iar filmările de pe stadion, originale unghiuri, frumos, civic. Cu momentele comice cu tot. La povestea romantică regizorul (şi scenarista-protagonistă) lipesc şiret şi una de familie, care te şantajează în plus şi ajută scenariul să crească, actorii să treacă prin stări provocatoare, cu emoţii de diferite calibre. Chiar dacă are ca protagonistă o tânără în căutarea dragostei, nu e doar un chick movie, nu plictiseşte deloc, amuză cât trebuie şi reuşeşte să şi emoţioneze.
Rămâi în minte cu câteva scene - cu acest doctor care înfloreşte sub ochii tăi (Bill Hader foarte credibil în acest rol de om cumsecade care-şi pierde capul), cu el în tricou la metrou îmbrăţişând-o, cele de prim-plan de cuplu, când se râde - şi se râde mult şi pe ecran şi în afara lui -, John Cena în toate scenele, ea pe banda de alergări şi pe monitor corpul ei, ea dansând pentru el - genul de scene muzicale mereu reuşite. Apoape o variantă ilară şi foarte newyorkeză, modernă, la Pride and Prejudice. Dezgheţul inimilor vine inevitabil, trebuie să credem că happy-end-ul există şi în viaţa de toate zilele. Ca şi revanşa şi a doua şansă. Filmul zice că da.