Filmele danezei Susanne Bier au venit peste noi în ultimii ani şi ne-au plăcut mult şi drame (Haevnen / In a Better World ) şi comedie (Te iubesc oricum / Den skaldede frisor cu Pierce Brosnan).
De data aceasta ea se întoarce la dramă, însă schimbă tonul, este un mic concert de cameră. Povestea, foarte strânsă ca structură şi spaţiu, intimistă, are detalii violente cu care te plezneşte brusc peste ochi. Absenţa muzicii pune totul sub lupă.
Şi, aşa cum au toate filmele nordice de la începuturi, peisajul în cadru, cel care dăruieşte momente de respiro şi traduce stările sufleteşti, frământările eroilor. Cel de aici, acvatic, întins şi deloc calm, perfect în acţiune.
Un film frumos cu o poveste urâtă de viaţă şi un final de răscumpărare neaşteptat, cum îi place regizoarei să ofere cu speranţă şi generozitate. Aproape cu aceeaşi echipă de realizatori - scenarist, actori - cu care a lucrat şi în trecut, cineasta ne propune spre studiu două poveşti în oglindă, două cupluri cu aparent semne diferite, două tipuri de destine. Bineînţeles, cele două se lovesc, se întrepătrund într-un complicat fir poliţist. Binele şi Răul poartă aici etichete neobişnuite.
Este cuplul de drogaţi, ea strivită de violenţa soţului, care o manipulează şi o târăşte cu indiferenţă în abisul narcoticelor. Copilul lor nou-născut este uitat, lăsat să plângă, iar scenele cu acesta mic sunt cele mai brutale, mai sfâşietoare din tot filmul. Viaţa lor curge fără ei între două seringi, în camera lor împuţită. Bărbatul, Tristan, cu tatuaje, răstit, violent, şmecher, cu creastă de punkinst, jucat cu nerv, pe contre-emploi, bun rol de compoziţie, de Nikolaj Lie Kaas, pe care îl ştim din Kvinden i buret / Camera groazei, Child 44, Angels & Demons , Reconstruction sau Idioterne / Idioţii. Ea, modelul May Andersen, la început de drum, are curajul să se scufunde în acest rol ingrat, dificil, abulic, cu nuditate şi plâns dizgraţios. Scenele cu ei doi - dure, greu de privit, altfel, mai crude decât atâtea altele cu dependenţi.
Cealaltă poveste îi revine poliţistului Andreas, care-şi trăieşte bucuria de cuplu burghez în casa perfectă, alături de soţia tânără şi frumoasă (Maria Bonnevie din Kvitebjorn Kong Valemon / Regele Urs Polar şi Reconstruction). Viaţa a fost bună cu ei. Copilul lor nu va avea griji. Va fi ocrotit. Prietenul, partenerul poliţistului, vine în vizită şi totul curge frumos. Sau poate nu.
Căci regizoarea posedă arta de a scoate din scenariu acele mici detalii cu rugină de dincolo de suprafaţă. Şi, pe măsură ce timpul trece, să îţi arate câtă singurătate năclăieşte fiecare personaj, în valuri. Drogaţii - fiecare uitat în visul lui. Simon, singur printre pahare şi sticle acasă sau la bar, după ce a fost părăsit. Andreas cu dilemele şi semnele lui de întrebare. Şi soţia lui depresivă, bipolară.
Copilul lor este cel care declanşează drama, pentru care se va da lupta pentru dragoste şi adevăr, cel care îşi caută locul în lume.
Ritmul este lent, iar filmul îţi cere răbdare, atenţie, nu dă explicaţii. Familia în declin, aruncată în aer. Deloc previzibil, pentru că nu bănuieşti unde duce următoarea scenă. Şi, în ciuda aspectului static, teatral, cu dese prim-planuri exagerate şi plânse, drama se depune în pulbere fină şi peste cei din sală. Povestea în sine este simplă, rezolvarea, stilul atât de concentrat, de surd temperat, aduce strălucire, profunzime. Şi scoate povestea din rând, din calupul celor tipice, de gen poliţist. Ritmul e altul, vina e altfel asumată, finalul este altceva. Şi asta e interesant de urmărit.
Este un joc savant, subtil între aparenţă şi esenţă. Revelaţia adevărului crud şi, mai ales, finalul care reabilitează cel mai bun, cel mai uman personaj din film o să vă ia pe nepregătite. Rezolvarea poliţistă nu este decât un pretext pentru un plus de dramă, de tensiune, în jocul de conştiinţe, de cod moral. Lărgeşte un pic rama sufocantă, aduce sensuri noi în relaţiile şi situaţiile binecunoscute.
Nu sunt multe scene emoţionante - de fapt, doar două-trei cu adevărat -, în rest sentimentele, ca şi replicile, cu economie, reţinute.
Filmul stă în întregime pe umerii protagonistului poliţist, care se presupune că trebuie să fie şi să rămână corect. Pe Nikolaj Coster-Waldau îl ştim din trecut de la Bent, Black Hawk Down, chiar şi din episodicul rol al asasinului cu puloverul lui negru din The Baker, o prezenţă, din Oblivion, Game of Thrones. Acum se întoarce acasă şi joacă în limba lui în această dramă psihologică. Figura colţuroasă se oferă tuturor unghiurilor, în prim-planurile dese. Colegul Simon, adică Ulrich Thomsem cel din Haevnen / In a Better World sau Brodre / Nu râvni la soţia fratelui din filmele mai vechi ale regizoarei, din Adams aebler / Merele lui Adam - bună prezenţă, contragreutate necesară pentru un tandem poliţist, pentru un film reuşit. De văzut.