Serialul cu leitmotivul acela atât de reuşit al lui Lalo Schifrin (maestrul temelor din Bullitt, Dirty Harry, Magnum Force, Enter the Dragon) a intrat în cultura pop. Iar tema muzicală, memorabilă, mai electrică decât cea din Mannix (acelaşi autor!) i-a adus în album două premii Grammy, în 1967.
Abia în deceniul 9 au început lungmetrajele inspirate de serial, cu personajele şi rezolvările de acolo. În '96, a fost deschizătorul de drum maestrul Brian De Palma, cu aerul lui noir. Exista şi acolo o listă cu numele spionilor, cum există şi în MI5. Filmul dădea startul unei francize puternice, cu măştile tipice serialului pe care le aştepta toată lumea, cu răsturnări de situaţie, gadgeturi şi vedete pe model The Saint - Bond.
Patru ani mai târziu, în 2000, John Woo venea şi el cu o versiune, în care montajul, cascadoriile, filmările în slow motion şi imaginile şoc tipice stilului său aduceau plusul dorit de adrenalină şi performanţă. Cursa pe motociclete, maşinile care se răsucesc pe drum sau în aer, filmări strânse, tensionate şi plastice. Iar în MI5 avem şi din acestea din plin şi încă ceva în plus.
În 2006, J.J. Abrams miza pe acţiunea exagerat de turată, pe scene de o periculozitate neverosimilă. Tom Cruise, acelaşi actor de la început până acum, la numărul 5, reuşea performanţa să-şi realizeze cu curaj şi ambiţie singur toate cascadoriile. Unele mai neaşteptate decât altele. Toate frumoase, uluitoare. Dar să îl vedeţi în Rogue Nation - iar pe motocicletă, pe pământ, în apă, în aer, pe un avion la înălţime în plină viteză, sub apă, la bustul gol, în - parcă - cel mai fizic rol de până acum din franciză. Mai matur, dar nu din prima infailibil. Ba, ca să ajungă la ţintă, de data aceasta o încasează des. Şi tocmai această năuceală şi vulnerabilitate dă foarte bine, are haz.
MI3 aducea umorul. MI5 începe chiar aşa, cu personajul comic, ca totul să fie clar şi să aşteptăm momentele când ni se face cu ochiul în plină acţiune. Simon Pegg poate să îi fie vedetei de clasă A, Tom Cruise, egal nu numai ca înălţime. Îi ţine piept cu mirările lui comice. Amândoi mai maturi, mai calmi, după filmele din trecut, fac acum un tandem perfect. Şi fiecare are mai mult, şi ca replici şi ca acţiune de dus. Şi unul şi celălalt au generozitatea de a-l lăsa pe cel de alături să strălucească.
Şi, când nimeni nu se mai aştepta, a venit şi numărul 4 din serie, în 2011, de la Brad Bird, regizor de animaţii de Oscar, iar scenele de aici au întrecut de multe ori în dificultate şi coregrafierea cascadoriilor şi efectele pirotehnice din primele părţi. Umorul a mers şi el mai departe. Spionul Ethan Hunt, variantă americană mai puţin formală a englezului James Bond, devine renegat în această parte a 4-a. Din cauza atacului de la Kremlin. Asta, ca să înţelegem de ce are acest statut în 5 şi de ce ne amuzăm la imaginile cu Piaţa Roşie - înainte şi după de acum.
Şi iată această parte 5 de faţă, regizată de scenaristul de la Usual Suspects, oscarizatul Christopher McQuarrie - aflat la cel de-al treilea film în spatele camerei -, cel care duce franciza şi povestea mai departe din toate punctele de vedere.
El i-a fost lui Tom Cruise scenaristul care l-a pus în bună lumină la Valkyrie şi The Edge of Tomorrow. Acum se creditează şi se ajută unul pe celălalt, într-un tur de forţă.
Aşa cum ştim din toată seria, spionul acesta are mintea brici, o echipă de prieteni până la moarte şi norocul de a se plimba pe această planetă ca la el în apartament. Toate filmele din serie au avut locuri ingenioase de filmare, care-şi donau frumuseţea turistică, cu dragoste. Au fost Australia, Spania, Dubai, Budapesta, India, Franţa, Moscova. În MI5 avem Londra, Viena - cu Opera filmată cum rar sau deloc aţi văzut-o, de pe acoperiş şi din culise (şi, nu, nu sunt Fraţii Marx printre decoruri, dar există gaguri ca acolo), Marocul, cu o Casablanca ca din 1001 de nopţi. Toate atractiv filmate de sus, cu cadre largi, din cele să umple ochii şi povestea cu un plus de exotic.
MI5, pe lângă tot ce înseamnă locomotiva Tom Cruise, este şi foarte atent, bine filmat. În digital, fără să fie 3D, dar conceput de parcă ar fi, pregătit să fie arătat în 4DX, cu filmări şi montaj ce te implică în poveste, în cadru, 100%.
Tuturor cinefililor le plac genericele, leitmotivul acesta muzical energic, gadgeturile. Acum toate au noutăţi. Muzica capătă unduiri arăbeşti, iar obiectele de care se folosesc spionii în fuga lor contracronometru - numai bune să te uiţi cu bucurie de copil. Cheia de aici, laptopul din programul de sală - vrem.
Mereu Hunt este adus în cele mai abracadabrante posturi. În primul film a atârnat de tavan către pupitrul de comandă, în 3 a stat de o stâncă din canion aproape într-un deget, iar în 4 a escaladat Burj din exterior. Acum el intră în situaţii exagerate, ca în filmele cu supereroi cu extra puteri. Şi, dacă scena de pe avion sau cu motocicleta rulând aplecată mai să atingă şoseaua se păstrează şi în trailer, cea a căderii în gol, în turbina de apă, plus cele din adânc - foarte interesante.
Însă, în afară de toate momentele extra, regizorul apasă pe acceleraţie, fiind exagerări peste tot. la toate personajele secundare, în reacţii, mai ales ale străinilor, la urmăririle în care se trage în erou, la luptele cu figuri noi, complicate, din sporturi combinate. Nostim este că se fac glume legate de înălţimea lui Tom Cruise, iar el este cel care le generează.
Muzica foarte tare umple şi momentele de fugă şi urmărire, şi pe cele de antrenamente, de filaj şi pregătire. Un film cu bărbaţi puternici, cu carismă, cu un tip anume de masculinitate asumată, etalată. Ving Rhames, Jeremy Renner, Alec Baldwin - nou venit în franciză -, chiar şi Simon Pegg, bine transformat, aşa cum e, cu accentele lui comice cu tot.
Însă de departe, ca niciodată în serie, parcă şi mai mult decât în orice alt film cu Bond, povestea pune la bătaie cea mai fatală femeie dintre fatalele spioane care-au fascinat eroii şi publicul de-a lungul anilor. Ilsa de aici, în scene de aproape sau de luptă, cu faţa ei de suedeză perfectă, practic fură filmul, cadrul. Sunt scene de tandem în luptă cu ea - Ethan Hunt, un pic parcă pe modelul de la Knight and Day. Însă, dacă este cineva cu adevărat de lăudat, ea este. Această Rebecca Ferguson, care şi-a realizat şi ea singură toate cascadoriile, care a devenit aşa de atletică şi agilă. Globul de Aur din serialul TV se poate, se vede, dubla cu unul din film. Are tot ce îi trebuie ca să nu o mai uiţi. Ea chiar este gândită ca o Bond Girl. Şi are şi reacţii nostime, realiste, credibile, un tip de magnetism, concentrare în scenele de cuplu cu Tom Cuise, ca şi o ieşire din apă ca altădată Jynx sau Honey Ryder.
Spre deosebire de 4, povestea şi întâlnirile celor doi nu au timp de momente cheesy, iar urmăririle şi cascadoriile te ţin cu sufletul la gură.
Titlul, Rogue Nation / Naţiunea Secretă, se referă la o organizaţie ocultă, Sindicatul, în fuga ei pentru putere, bani şi dezechilibru politic. Dacă suspansul şi frica surdă există, dacă tensiunea se simte şi, pentru prima dată spusă clar, teama unui spion că poate să fie oricând sacrificat, poate mai slabă este tocmai această parte întunecată a organizaţiei şi, mai ales, a şefului ei, plat pus în poză cum defilează tot filmul. Însă pelicula de acum are destule în rest ca asta să nu fie strident, deranjant.
Chiar dacă filmările continuă mult după Opera din Viena, când lupta s-a dat în culisele spectacolului Turandot - splendissime decoruri - ariile din operă merg mai departe ca accente şi leitmotiv mult după. O metaforă, de fapt, pentru această Ilsa - Prinţesă Turandot, care se dezgheaţă şi-şi permite să fie umană. Iar explicaţia aceasta subtilă este foarte frumoasă. Ca şi finalul ales aşa. MI5 şi-a făcut treaba foarte bine. Muzica lui Lalo din final ne pregăteşte deja pentru următoarea parte, a 6-a.