Stan Lee şi Jack Kirby gândeau în 1961 benzi desenate cu aceste patru personaje - trei bărbaţi şi o femeie -, ca un fel de familie, idee unică în universul Marvel. Mr. Fantastic cel elastic, Femeia invizibilă, Torţa Umană şi Thing, Bărbatul-Stâncă. Şi, după serialele de succes de desene animate şi lungmetrajele din 2005, plus continuarea cu nemessis-ul Silver Surfer din 2007, iată franciza din nou la atac pe marele ecran, din nou cu patriarhii pe generic, Stan Lee, tatăl tuturor supereroilor, producător executiv, iar Kirby, unul din cei trei scenarişti. Şi filmul de acum este, din multe puncte de vedere, altfel.
În primul rând, este un prequel, pentru că eroii sunt mici, la şcoală, cu mult înainte să-şi capete faima şi superputerile. Şi începutul acesta lent, explicativ, de acumulare şi prezentare, aproape ca în Super 8, are detaliile lui, cu ei, aşa, geeks cum sunt. În filmul nou, nu mai sunt supuşi la radiaţii cosmice, ci, respectând benzile originale, construiesc ei capsule de teleportare în altă dimensiune, pe altă planetă. Machetele arată interesant, cu aerul lor retro, voit simplificat, industrial. Şi asta e bine. Saltul dincolo, ca şi planeta pustie, nu prea.
Acum există Doom, cumplitul inamic pe viaţă şi pe moarte din BD-uri şi animaţii, ca tânăr prieten şi rebel partener de drum, membru al echipei crescute de generosul Dr. Storm (acesta câte puţin din Prof. Xavier şi unchiul lui Spiderman), adică Reg E. Catley, cu magnifică lui voce, binevenită figură paternă în cadru. În 2015, echipa nu poate să fie decât democratică şi conform vremurilor. Astfel că avem în rolul Torţei un tânăr afro-american de data aceasta, decorativ şi energic Michael B. Jordan, pe care îl ştim din Chronicle (în filmele vechi era carismaticul Chris Evans, cu accentele lui erotice).
Probabil că în continuarea (nu e totul azi o trilogie?) din 2017, vor apela la alţi ticăloşi din universul Marvel Fantastic 4 - Galactus sau, cu puţin noroc, Namor şi ţinutul lui acvatic. Ben, Thing, Stânca, este, desigur, încă prietenul bun al creierului Reed şi la fel de simplu, de serios, fără pretenţii. Relaţia lor aici, încă din clasele mici, frumoasă în detalii, aproape din alt film. Efectele corpului său supradimensionat fac de data aceasta trupul mai acut stâncos, bolovănos, mult mai dramatic decât bustul de latex al masivului Chiklis.
Filmul este ambiţios, însă rezultatul, cumva, potolit. Nu-i lipseşte nimic din reţetarul de gen, trage cu ochiul şi spre X-Men, are scene puternice, este lung şi dens şi, marele câştig, are umor. Cel puţin la început, căci, din păcate, acesta se disipează pe parcurs. Poate empatia, emoţia să fie de vină, care lipsesc.
Pentru că acţiunea are loc atât de devreme, nici nu se pune problema de legături sentimentale. Există câteva ocheade, ea, Kate Mara ştie să susţină cu privirea un timp camera pe ea. Sue, personajul ei, urmează să devină iubita, soţia lui Reed. Mai încolo, probabil. Aici sunt colegi de şcoală, ca în orice alt film cu adolescenţi. Aparte aici sunt cele câteva scene când ei caută şi găsesc soluţii, inventivi, străluciţi. Aşa reuşeşte filmul de faţă să te convingă, spre deosebire de cele vechi, unde nu prea conta, intrai direct în convenţie.
Poate că picul, plusul de farmec îl dă filmului Miles Teller, cu chipul lui îmbujorat, oricum parcă mai bine în cadru, mai credibil ca genial cercetător decât era ca adult Reed în persoana lui Ioan Gruffudd. Efectele de lungire elastică erau la acesta mai mult din animaţia The Incredibles, aşteptai mereu un gag. Acum, scena de după accident, cu Reed cu mâini şi picioare kilometrice, dramatică, cu efect mai interesant.
Fiecare din echipa de realizatori este bun pe ceva, excelează într-un gen, de aceea a fost cooptat, vedetele sunt speranţele din noul Hollywood, cursa cu ştafetă. Dar poate că această salată, de a aduna pe fiecare cu picul lui, nu e întotdeauna eficientă. Filmul nu are sincope sau ruperi deranjante de ritm, doar că suflul i se mai gâtuie ici-colo. Nu te plictiseşti, dar nici nu curge entuziasmul şi adrenalina pe tine în sală. Scenele sunt lungi, îndelung explicative, cu multe replici, chiar şi atunci când spectatorul aşteaptă acţiunea. Aceasta, când vine, are şi ea un tempo mai lent decât ţi-ai dori. Rezolvările sunt prea simple, fără clară finalitate, lăsate oarecum în aer.
Efectele sunt muncite (numai la magma verde, fluorescentă, cât au lucrat), dar nu impresionează. Plonjarea în necunoscut, ca şi întoarcerea de acolo se face cu o doză de inconştienţă, de grabă, e OK, înţelegem că este vorba şi de vârsta entuziastă a eroilor, dar modul simplist de pe repede înainte forţează momentul să fie banal.
Toby Kebbell, doar cu câţiva ani mai mare decât restul, ca Doom, pare mult mai matur. Are scene când reuşeşte să fure cadrul. Lupta finală, chiar şi aşa statică cum e, cu montaj cuminte, are părţile ei bune. Oricum, tema lui muzicală - ca de altfel întreaga coloană sonoră în Dolby - o reuşită.
Poate că uşoara frustrare de neîmplinit vine şi din faptul că filmul nu este agresiv ca Marvel, cu nenumărate răsturnări de situaţie şi acţiune vivace, nici chiar The X Files (cu toate că şeful care îi foloseşte pe toţi pare o caricatură inspirată de acolo), doar o încercare, pe care o iei ca atare. Poate data viitoare mai mult. Nu e rău, dar nu e destul, nu e Iron Man. E cel mai plăpând până acum din franciză.